Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Citate cu tagul "raza"

Cea mai frumoasă lună e pe lac,

cel mai frumos luceafăr e pe mare,

și cântă cel mai sincer pitpalac

nu-n pomi, ci-n amintiri și în uitare.

Cea mai frumoasă lună e în lac.

 

Cea mai frumoasă floare e pe sâni,

sau în surpate plete de femeie

și nu lucesc, pe cer, ca în fântâni,

fantomele de lux din curcubeie.

Cea mai frumoasă floare e pe sâni.

 

E aurul mai cald în inelar

și șoldul mai cu linii sub mătasă,

în nuntă-i vinul cel mai plin de har

și-n rouă raza cea mai languroasă.

E aurul mai scump în inelar.

 

Culori și mirodenii cercuri fac

în jurul meu. Argila mea tresare

și cu cămașa cerului mă-mbrac.

Și iată-mă-s, deodată, cer și zare.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cea mai frumoasă lună e în lac.

(1958)

(Arta Poetică)

Lumina lunii albe vărui

Pereții casei cu plăpândă nea,

Ca-n capătul aleilor pustii

Și-n mine așa albă să mai stea.

 

Și-odată nucii îi umbriră mult

Pridvorul nalt străjuitor de lunci,

Ca rezemat de stâlpi să mai ascult

Prin frunza de-azi șoptirile de-atunci.

 

Și-n vremuri, florile de liliac

Nespus o îndrăgiră, ca și-acum

Să mă oprească tainic în iatac

Trecutul ei închis într-un parfum.

 

Și stele altădată nopți în șir

Brumând lumini în casă au intrat,

Ca-n geamul clar ca-n piatră de zamfir,

Să mă-nfior de raze săgetat.

(Casa cu liliac)

Zâmbind printre-ale primăverii ruguri,

În taină, liliacul timpuriu

Întredeschide buzele din muguri.

 

Dar cerul s-a schimbat în plumburiu.

Zăpada, ploaia, uite, și-au dat mâna,

Alături bat cu pașii uzi țărâna,

De parcă primăvara n-a venit.

Țărâna s-a umflat, s-a-mbolnăvit,

A-ncremenit și-a căpătat pe față

Lucioase, triste pojghițe de gheață.

 

Împotmoliți la marginea miriștii,

În gând înjură vremea tractoriștii.

Strâng buzele plesnite-n vânt și tac.

Li-i ud până și pacul de tabac

Și trebuie să stea în glod, s-aștepte,

S-aștepte până timpu-o să se-ndrepte.

 

Vuiește lung al strungului ecou,

Ca o imensă strună încordată.

E mohorât prietenul meu nou

Și-i totuși mai febril ca niciodată.

Șuieră șerpii șpănului și curg,

Metalul își rotește curba rază.

Prietenul îmi pare un chirurg

Ce viața unui om salvează,

Deși o piesă de tractor când faci,

De obicei nu semeni cu un vraci.

 

– Ce-atâta grabă-n gesturile tale,

De ce atâta încordare-ți ceri?

În ale tale palme minerale

De unde ai nestinsele puteri?

 

– Vezi, ploaia și zapada și-au dat mâna,

Alături bat cu pașii uzi țărâna,

Împotmoliți la marginea miriștii

Nerăbdători așteaptă tractoriștii

Iar când pământul s-o zvânta sub soare,

Vor trebui tractoare multe, noi,

Ca timpul scurs și fără înturnare

Să-l smulgă tractoriștii înapoi!

 

Puterile acelor ce-ar munci,

Dar sunt siliți îndurerați s-aștepte,

În vinele prietenului bat

Și-n limpezimea gândurilor drepte;

El a primit prin vine nevăzute

Neliniștile care fierb în ei.

Aceasta-i solidaritatea clasei

Și-i inima prietenilor mei.

 

… S-a înecat lumina-n pâcle grele

Și bezne reci au pâlpâit pe lut.

Mi-am însoțit prietenul acasă

Și prin grădina-i tristă am trecut.

În pâlcuri liliacul timpuriu

Se legăna scheletic și pustiu,

Cu crengile-n cârlig, ca niste căngi.

 

Muguri căzuți se destrămau sub crengi…

M-a întrebat cu voce sugrumată:

– Tu ce zici? Mai înmugurește-o dată?

 

Apoi cu degetele aspre, groase,

Arse de șpan și de rugină roase,

Mi-a arătat ce mari erau să fie

Mugurii fini de floare timpurie…

 

Prietene cu degete de colos

Ce dă măsura gingașiei florii,

Iubești o floare-atâta de duios,

Cum stiu să o iubească visătorii.

 

Prietene, te doare moartea ei

Cum poate doar pe-un mare om să-l doară…

 

Și-ai dat măsura plinei frumuseți

Când degetele-ți floarea măsurară

Dar nu știi? Liliacul timpuriu

Mai poate-nmuguri și-a doua oară.

 

Tu ești puterea care-nsuflețește

Pământul – și-l preface bun și viu.

Tu răsădești în inimile noastre

Și-n cântec liliacul timpuriu.

(Liliacul timpuriu, 1956)

Eu nu mă căiesc,

c-am adunat în suflet şi noroi –

dar mă gândesc la tine.

Cu gheare de lumină

o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,

că sufletul mi-aşa curat,

cum gândul tău il vrea,

cum inima iubirii tale-l crede.

Vei plânge mult atunci ori vei ierta?

Vei plânge mult ori vei zâmbi

de razele acelei dimineţi,

în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:

“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?

(Vei plânge mult ori vei zâmbi?)

O, pleacă! Nu vreau ochii acum să ţi-i privesc.

Mai depărtaţi ca norul ce, dulce,-n zări pluteşte;

Nici chipu-n care raze de aur se topesc,

Nici mâna ta, nici gura mea ce minte şi zâmbeşte.

 

O, pleacă-n seara asta! Nu mi te-apropia!

Tot, tot, mă răvăşeşte, mă turbură, m-alintă;

Dulci braţe-nşelătoare, de voi spre-a mă-apăra

Mă-ndrept spre poeniţa cu tufele de mintă.

 

Uitând tot răul care mi-l faci, voi auzi

Cu ochii-nchişi, cuminte, sub fagii ce-şi înşiră

Acolo rămurişul cu umbrele-argintii,

Frunzişul tot cum paşnic şi liniştit, respiră!

(Ceartă)

Ridică-ncet lăsatele perdele

Cu mâna ta ușor înfiorată

Și din misterul umbrei încadrată,

Răsari în spumă albă de dantele.

 

E-un cer albastru ca de peruzele

Și-n noaptea de luceferi presurată,

Mireasma fânului cosit îmbată

Ca un narcotic visurile mele.

 

De-ai ști ce tristă-i fără tine Luna,

Tu ai veni la geam întotdeauna

Să-ți scalde păru-n blondele ei raze…

 

Și-n ochii tăi, haotica pribeagă,

Cu străluciri de tainice topaze,

Ar îngropa comoara ei întreagă…

(Sonata lunii)

Mă-ntreb ce-ar putea să însemne
Mâhnirea din sufletul meu.
E-o veche poveste, pesemne,
Ce-mi stăruie-n minte mereu.

E clipa când se înserează,
Iar Rinul curge domol.
Mai arde o ultimă rază
Pe creștetul muntelui gol.

Mai mândră-ntre mândre fecioare,
Cu părul de aur, stă sus.
Cosița și-o piaptănă-n zare
De aur scăldată-n apus.

Se piaptănă-n raza-aurie
C-un piepten de aur, cântând.
Vrăjită-i acea melodie,
Descântecul ei de ne-nfrânt.

Vâslașul ascultă din luntre
Și-un dor îl încearcă nespus.
Cum poate el stânca s-o-nfrunte
Când ochii lui cată în sus?

La urmă se pierde-n vâltoare,
Furat de mirajul bălai,
De vină a fost mi se pare,
Cu cântecul ei, Lorelei.

(Lorelei)

Din vârf de munţi amurgul suflă

cu buze roşii

în spuza unor nori

şi-ațâță

jăraticul ascuns

sub valul lor subţire de cenuşă.

 

O rază

ce vine goană din apus

şi-adună aripile şi se lasă tremurând

pe-o frunză:

dar prea e grea povara –

şi frunza cade.

 

O, sufletul!

Să mi-l ascund mai bine-n piept

şi mai adânc,

să nu-l ajungă nici o rază de lumină:

s-ar prăbuşi.

 

E toamnă.

(Amurg de toamnă)

De aş avea hainele împodobite ale cerului
Cusute cu rază de soare şi de argint,
Albastrele, ştersele şi negrele haine
Ale nopţii, ale luminii şi ale penumbrei,
Aş întinde hainele sub picioarele tale;
Dar eu, săracul de mine, n-am decât vise;
Mi-am întins visele sub picioarele tale.
Calcă uşor, căci păşeşti peste visele mele.

(Poetul doreşte hainele cerului)

traducere Ion Pillat

Un simbol este un centru din care pornesc numeroase raze, – o imagine în care fiecare, din punctul său de vedere, vede altceva, dar, în acelaşi timp, toţi sunt convinşi că văd unul şi acelaşi lucru.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.