Citate de Anna de Noailles

Prietenia... Sentiment divin prin care, în funcție de prezență sau absență, trăim sau murim. © CCC

Ce-i viaţa? Să rabzi poate o zi şi alta oare? Odihna, plictiseala, pot ele-ndestula? Cine-şi doreşte ochii apostolilor care Şterşi, îl jeleau pe zeul ce valu-l despica?   Ne-ncântă doar speranţa, a viselor minciune, Şi dragostea, agilă în inimi pătrunzând; Fremătător orgoliul sau voluptatea, când Dă, muzicii, asemenea făgăduinţi nebune! (Onoarea de a suferi - CVI (poezia 106), 1927)

Să lupt cu vraja-ţi am voit Prea îndelung, frumoasă vară; Azi, inima-mi s-a îmblânzit, Plăcerea-n vinele-mi coboară.   Mă-ndrept spre liliac, pe drum Şi sub castanul ce-nfloreşte, Aş vrea parcă să spun: «Acum Nimica nu mă mai opreşte!»   O vrajă mă-nfioară: sus, Lin tremurând, un nor văd parcă; Pe-aripa morţii, doru-mi, dus, Alunecă precum o barcă.   Un tren – o ce plăcuţi fiori... Când vocea-i în văzduh irumpe, Cu nervii frânţi, ai vrea să mori; Dar zilele, îţi zici, sunt scumpe.   Un suflet tânăr, ah, aş vrea, Cu mine-n seara prea frumoasă... Ar respira sfârşeala mea, Ca salcia mai romanţioasă.   I-aş spune: « Vezi, nu tu mă ţii, Ci doar ispita nopţii, toată; Ea m-a schimbat, de parc-aş fi O porumbiţă însetată.   Biet copilandru,-aleanul greu, Tot aurul ce-l port în sânge, Tristeţea sufletului meu Doar nopţii singure-mi pot plânge.   Copacii-au simţuri şi râvnesc, Iar noaptea-i, vai, neputincioasă; Suspinele-i se risipesc În bolta fumurie, joasă.   Văzduhul, vezi, e înflorit. O, taci, pe tine te vreau doară; Vreau ochiu-ţi împăinjenit... Un suflet fii, ce se-nfioară. Un strigăt lung, necontenit. Şi plângi, copilul meu iubit! (Seară romantică)

Ce proaspată mireasmă de cătină, de coajă Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit; Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă; Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.   Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele; Şi iarba şi sămânţa şi mugurul verzui, Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele; Nu-i primavară numai, deşi nici vară nu-i!   Ce străluciri, ce poze de încântare pline! Flori de migdal şi piersic, corolele clătind, Vibrează ca o roză roire de albine, Cu inima parfumate şi guri spre noi tânjind.   Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură! Pe la ferestre, storuri de trestii odihnesc; Chiar gâzele-n nisipuri, sub umbra de răsură, Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc.   Nu simţi nimic, nici vârsta, nici doruri, nici regrete; Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur, Cu braţele întinse, pe ţărm să se desfete Pe pajiştea tivită de cerul de azur.   Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde... Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir; Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde. O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir! (Amiază paşnică)

Nu trebuie să aşteptăm fericirea ca pe un premiu. Când suntem fericiţi nimeni nu ne premiază.

Să nu ne certăm cu nimeni, fiindcă nu se ştie când murim şi nu ne mai putem împăca!

Dacă într-adevăr cuvintele te stânjenesc, Nu spune nimic. Visează. Să nu-ți fie frig; Eu sunt cea care vorbesc și te sărut; Lasă-mă să revărs asupra ta Ca vântul blând ce-adie prin pădure, Acest murmur nemărginit, șoptit... © CCC   Published on: Jan 23, 2021

O, pleacă! Nu vreau ochii acum să ţi-i privesc. Mai depărtaţi ca norul ce, dulce,-n zări pluteşte; Nici chipu-n care raze de aur se topesc, Nici mâna ta, nici gura mea ce minte şi zâmbeşte.   O, pleacă-n seara asta! Nu mi te-apropia! Tot, tot, mă răvăşeşte, mă turbură, m-alintă; Dulci braţe-nşelătoare, de voi spre-a mă-apăra Mă-ndrept spre poeniţa cu tufele de mintă.   Uitând tot răul care mi-l faci, voi auzi Cu ochii-nchişi, cuminte, sub fagii ce-şi înşiră Acolo rămurişul cu umbrele-argintii, Frunzişul tot cum paşnic şi liniştit, respiră! (Ceartă)

În lucruri ce de trebuință s-au vădit, Ades, pieirea il pândește pe-orișicare, Că-n loc să-nfrunte un pericol, strâns-unit, Se ceartă fiecare Pentru al său profit!