Când cuvintele nu mai pot exprima ceea ce simte inima, există faptele şi mai ales privirile. Încercăm să ne exprimăm sentimentele prin cuvinte, dar unele sunt atât de puternice încât indiferent câte litere am aduna, nu vor fi suficiente pentru a spune ceea ce simțim.
© CCC
Privește râul din gradină,
spune-ți că ești în paradis.
Ce mai aștepți? Du-te s-o cauți
Pe fata cu priviri de vis!
Îmi place verbul a simți: a simți zgomotul valurilor mării, a simți un miros, a simți sunetul ploii care te stropește pe față, a simți pixul cum așterne gândul pe o foaie goală, a simți mirosul ființei iubite, a-i simți vocea și privirea. A simți e un verb emotiv, care te unește cu cine te simte.
În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată, iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?
După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.
Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.
(Presimţire, 1828)
(traducere de Veronica Porumbacu)
Mirajul copilăriei – un clișeu vechi, pe care-l derulăm, destul de șters și uzat, dar care ne produce atâta încântare! O, de ce nu mai putem privi lumea cu ochii de atunci?
(Fresce interioare)
Urmați flacăra strălucitoare a adevărului,
Căutați să descoperiți căi de nimeni știute.
Cu fiecare secret dezvăluit vouă, acum,
Spiritul omului crește în cunoaștere
Și Dumnezeu crește și mai mare!
Deși florile miturilor le puteți îndepărta,
Deși fabulosul întuneric îl puteți risipi
Și ceața închipuirii universului o puteți destrăma;
Nu vor lipsi noi lucruri de iubit
Mai departe, în univers.
Fiecare epocă are propriile țeluri
Și uită repede visele zilelor trecute.
Așadar, purtați torța învățăturii înainte
Și alăturați-vă făuririi cunoștințelor noilor ere.
Casa Viitorului să crească!
Dar nu disprețuiți altarele trecutului!
Chiar de veți ridica mult mai frumoase catedrale.
Pe pietrele lor, flăcările sfinte dăinuie încă,
Iar iubirea omului e acolo și le veghează
Și lor le datorați respect!
Acum, cu lumea ce se risipește din priviri,
Coborâți curcubeul desăvârșit al desfătării,
Fiți împăcați cu adevărata înțelepciune.
Stelele voastre, o, tineri cuceritori, și ele,
Se vor estompa în noapte!
(Către tineri)
Copyright © CCC All rights reserved
Suave astenii de primăvară
și cugetarea-ntr-un impas difuz
și verb rotund ca un sigil în ceară
abia ghicit și dulce la auz.
Prin vârstă iarăși iezere alpine
privind, spre cer, orbite de lumini –
Poetul vă previne: vremea vine
până și-n cer să fim printre vecini.
Venim cu sentimentul primăverii
acut, în toți, uitând că ore bat.
Genealogic arbori, merii, perii
ne smulg din vârsta timpului uscat.
Acum pe umeri ridicăm lumina
și ducem orele, distrați pe mâini.
Albi de nesomn suntem precum hermina
și străvezii de parc-am fi fântâni,
și străvezii de parc-am fi fântâni.
(Sentimentul primăverii)
Acceptăm toamna aşa cum acceptăm primăvara, aşa cum acceptăm întreaga natură. Ştim să preţuim timpul frumos, ne place să privim curcubeul.
(Trestia revoltată)
M-a privit mirată, iar eu mi-am dat seama deodată că iubisem toată viaţa mea această femeie!
(Maestrul și Margareta)