Citate despre Acceptare

Am crezut-o? Nici măcar o singură clipă. Era greu să crezi în cuvintele ei, dar să te îndoieşti de ele era încă şi mai greu. Trebuia să văd în sfârşit ceea ce era limpede ca lumina zilei: încă din clipa sosirii mele, ea mă dresa. Pisica atotştiutoare locuia la Veneţia, mi-am amintit eu, şi eu nu voiam să-i semăn. Nu trebuia s-o las să se atingă de soarta mea; nu ea era aceea care trebuia să-mi elibereze un bilet de intrare pentru un colţ din universul meu şi nici cea care trebuia să-mi organizeze acel no man's land al meu. (Trestia revoltată)

Teii stăteau neclintiţi în jurul casei şi, în această linişte indestructibilă, cerul părea foarte aproape, cu toate stelele lui, cu luna cea albă, care se legăna pe coada unui nor subţire. (Doamnele din Sankt-Petersburg)

A crezut necontenit că e fericită. Prima oara în copilărie, când, găsind în parc un băiat necunoscut, l-a luat acasă cu gândul să-l păstreze numai pentru ea, ca jucărie. S-a înșelat, nu era fericirea, era numai un pas spre aceasta: prietenia. A doua oară, când, luând pe cineva drept altcineva, s-a căsătorit. Nu era fericirea: era o greșeală care i-a adus milă, tristețe și singurătate. A treia oară, când s-a lăsat iubită, ca să-și dovedească doar ei că este tânără, liberă și... fericită. Nu era: propriul trup îi devenise străin. Și apoi, la un moment dat, a știut sigur că nu se mai înșală. Nu l-a crezut pe el atunci când i-a spus că fericirea e ca aerul, n-o simți. Ca toate femeile, a simțit-o: o nouă viață în viața lor și în trupul ei. (Cartea fericirii)

Nu există talent fără ambiție.

Te rog să accepți, Comoara Mea, expresia distinselor mele sentimente. (Perlele impozitelor de Eugénie Berthet) © CCC

Dacă ați putea să înviați un om, pe cine ați alege? Într-o seară a anului 1940, la un conac situat la vreo 50 de kilometri de Paris, într-o conversație linistită, câteva femei și câțiva bărbați se amuză să răspundă la această întrebare. Maria își dorește nespus de mult să învie Mozart. Nu ezită nici o clipă să-l aleagă. Poate pentru că e razboi și e nevoie de ceva care să fie dincolo de războaie. Poate fiindca Maria, femeie căsătorită, cu un copil vitreg bolnav, nu mai așteaptă nimic de la viață, iar Mozart a fost dintotdeauna pentru ea ceva care ține loc de fericire. Sau poate ca să se bucure timp de o noapte, auzindu-l cum cântă la pian. Mozart e o dorință, una frumoasă. Peste câteva zile, un bărbat necunoscut soseșe la conac. Vine de departe și mâinile lui sunt fine. (Învierea lui Mozart)

Veneţia are o mare calitate: dispare într-o clipă, nu aleargă în urma trenului, aruncând ocheade în stânga şi în dreapta, aşa cum fac alte oraşe, se şterge repede, ca şi cum n-ar exista şi ca şi cum n-ar fi existat niciodată. (Trestia revoltată)

Când vaporaşul a coborât pe Canale Grande şi când, pe stânga şi pe dreapta, privirea mi-a căzut pe dantela de piatră a palatelor, înnegrită de vreme, m-am simţit proiectată într-o altă dimensiune, în care totul era uşor, dantelat, aerian, unde nu puteai şi, de altfel, nu mai voiai să aplici vieţii şi ţie însuţi măsurile obişnuite, unde nimic nu era ca înainte, unde imposibilul devenea  posibil, povara devenea mai uşoară şi deznădejdea nu mai era decît un amestec de tristeţe şi de bucurie. Ici şi colo, între case, apăreau canale înguste cu poduri minuscule şi biserici ce parcă se topeau în penumbră. În aerul trandafiriu, străluceau lumini roz pal imobile, ele păreau că plutesc pe deasupra apei. Alte lumini, fantasmagorice, verzui, se întretăiau cu primele. Am fost cuprinsă, din cap pînă-n picioare, de o senzaţie de lentoare submarină, de viaţă încetinită, senzaţie pe care n-o mai încercasem niciodată; răsuflarea şi mişcările mele se contopiseră cu mişcarea vaporaşului, în timp ce vedeam defilând, încremenite într-o tristă contemplare, bătrâneţea posacă a palatelor ce priveau apa şi mă priveau pe mine, drapându-se în farmecul lor inaccesibil. Când, în acest ritm uluitor al umbrelor şi al luminilor întretăiate, s-a deschis, la stânga, un uriaş mal povârnit pe care se afla Palatul Dogilor şi, la dreapta, o lagună ce căpăta, în noapte, o formă necunoscută, m-am simţit năpădită de o fericire aproape insuportabilă la gândul că-l voi vedea pe Einar peste câteva minute şi că va fi cu mine în această lume vrăjită, crepusculară. (Trestia revoltată)

Există o viaţă ce se vede şi o alta, necunoscută celorlalţi, ce ne aparţine întru totul. Asta nu înseamnă că una este morală şi cealaltă nu, sau că una este permisă şi cealaltă interzisă. Ci doar că fiecare om, din când în când, scapă oricărui control, trăieşte în deplină libertate şi în mister, singur sau cu altcineva, o oră pe zi, sau o seară pe săptămînă, sau o zi pe lună... Cine n-a uzat de acest drept, sau a fost lipsit de el din pricina împrejurărilor, va descoperi într-o bună zi, cu surprindere, că nu s-a întâlnit niciodată cu el însuşi. (Trestia revoltată)

Nimic nu este mai greu decât să te accepți pe tine însuți. © CCC

Modul in care un om isi accepta destinul este mai important decat insusi destinul sau.

Când am sosit eu pe lume, totul era pus la punct. În jurul meu se etalau comori. N-aveai decât să le culegi. Sunt liberă să trăiesc unde și cum vreau, să citesc, să gândesc ce vreau, să ascult pe cine vreau. (Cartea fericirii)

Oamenii accepta sa moara, nesocotind propriile interese, pentru a justifica conditia umana, punand la temelia vietii demnitatea.

Acceptăm toamna aşa cum acceptăm primăvara, aşa cum acceptăm întreaga natură. Ştim să preţuim timpul frumos, ne place să privim curcubeul. (Trestia revoltată)

Mirosul acesta venea de la pământul cald, de la orzul încă verde, dar deja năltuţ, şi de la căpiţele mici, rotunde, de fân, alergând în şiruri spre nemărginirea verde, unde cerul, întunecându-se, se contopea cu suprafaţa plană a pământului. (Doamnele din Sankt-Petersburg)

Doar pentru că lucrurile sunt imposibile, nu înseamnă că trebuie să le accepți. (Interviu televizat, noiembrie 1999) © CCC

Zilele devin mai lungi şi asta ne dă energie şi putere, pentru că îţi spui că, nu peste mult timp, se va sfârşi şi iarna. Curând va fi Pastele, îţi urăm sărbători fericite! Zilele calde se apropie şi vom pleca, pentru o lună de zile, la munte. Cât de minunat va fi să scăpăm de tumultul oraşului, să trăim în mijlocul naturii, să ne regăsim pe noi înşine. Uneori e plăcut să te cufunzi într-o adâncă meditaţie, sunt sigură că şi ţie îţi place asta. (Trestia revoltată)

Prima amintire: am numai trei ani, stau în mijlocul camerei mele, zdrobită de sentimentul unei greşeli uriaşe, în timp ce mama mă întreabă sever: — Ce faci acum? — Nimic. — Du-te, fă ceva. Cum îndrăzneşti să-ţi pierzi timpul? (Trestia revoltată)

Am ales din tot doar ce îmi face bine. Fiecare vârstă vine cu frumuseţea şi bucuriile ei. Sunt o femeie practică, la mine lucrurile trebuie să aibă utilitate şi o folosinţă imediată. Se întâmplă să îmi cumpăr o pereche de pantofi pentru că sunt splendizi. Îi probez, îmi vin bine în magazin, vin cu ei acasă. Când vreau să îi încalţ, constat că nu mă mai simt bine în ei, aşa că îi dăruiesc, nu mă forţez să îi port.

…dacă îngădui altuia să-ţi organizeze acel no man's land al tău, te vei trezi, la sfârşit, prizonier într-o cameră de lux, într-un hotel de lux, în timp ce îţi sunt arse cărţile şi eşti despărţit de cei apropiaţi. E de ajuns să cedezi o dată şi nu mai există limite; până la urmă, vei fi lipsit de toate ale tale. (Trestia revoltată)