Citate de Nina Berberova

Când vaporaşul a coborât pe Canale Grande şi când, pe stânga şi pe dreapta, privirea mi-a căzut pe dantela de piatră a palatelor, înnegrită de vreme, m-am simţit proiectată într-o altă dimensiune, în care totul era uşor, dantelat, aerian, unde nu puteai şi, de altfel, nu mai voiai să aplici vieţii şi ţie însuţi măsurile obişnuite, unde nimic nu era ca înainte, unde imposibilul devenea  posibil, povara devenea mai uşoară şi deznădejdea nu mai era decît un amestec de tristeţe şi de bucurie. Ici şi colo, între case, apăreau canale înguste cu poduri minuscule şi biserici ce parcă se topeau în penumbră. În aerul trandafiriu, străluceau lumini roz pal imobile, ele păreau că plutesc pe deasupra apei. Alte lumini, fantasmagorice, verzui, se întretăiau cu primele. Am fost cuprinsă, din cap pînă-n picioare, de o senzaţie de lentoare submarină, de viaţă încetinită, senzaţie pe care n-o mai încercasem niciodată; răsuflarea şi mişcările mele se contopiseră cu mişcarea vaporaşului, în timp ce vedeam defilând, încremenite într-o tristă contemplare, bătrâneţea posacă a palatelor ce priveau apa şi mă priveau pe mine, drapându-se în farmecul lor inaccesibil. Când, în acest ritm uluitor al umbrelor şi al luminilor întretăiate, s-a deschis, la stânga, un uriaş mal povârnit pe care se afla Palatul Dogilor şi, la dreapta, o lagună ce căpăta, în noapte, o formă necunoscută, m-am simţit năpădită de o fericire aproape insuportabilă la gândul că-l voi vedea pe Einar peste câteva minute şi că va fi cu mine în această lume vrăjită, crepusculară. (Trestia revoltată)

Seara, ieșeam singur în mijlocul orașului fermecat, unde mă aflam printre cartiere noi, ca un personaj din O mie și una de nopți. Se întâmpla foarte rar să nu descopăr, din întâmplare, în timpul plimbărilor mele, un loc necunoscut și spațios despre care niciun ghid, niciun călător nu-mi vorbise. Pătrundeam într-o rețea de străduțe, de calli (cărări bătute) care despărțeau în toate direcțiile, cu șanțurile lor, bucata de Veneție tăiată între un canal și lagună, ca și cum s-ar fi cristalizat după aceste forme nenumărate, înguste și minuțioase. Deodată, la capătul uneia dintre aceste străduțe, părea că se produsese o dilatare în materia cristalizată. Un campo (câmp) vast și somptuos, a cărui importanță cu siguranță nu aș fi putut-o ghici în această rețea de străduțe înguste și nici măcar nu i-aș fi putut găsi un loc, se întindea în fața mea, înconjurat de palate fermecătoare, palide în lumina lunii. Era unul dintre acele ansambluri arhitecturale spre care, într-un alt oraș, străzile te îndreaptă, te conduc și îl indică. Aici, părea ascuns în mod deliberat într-o încurcătură de alei, precum acele palate din poveștile orientale în care un personaj este luat noaptea și, odată adus înapoi acasă înainte de ivirea zorilor, trebuie să nu poată regăsi locuința magică în care ajunge să creadă că a fost doar în vis. (În căutarea timpului pierdut, Albertine a dispărut, Capitolul III, 1925) © CCC

Datoriile mele faţă de Veneţia, datorii de onoare, dacă au existat vreodată, erau greu de suportat. (Confesiuni) © CCC

În Veneția cea roșie, Nici o barcă nu se clintește, Nici un pescar nu e în apă, Nici un felinar nu e aprins. (În Veneția cea roșie, 1828) © CCC

În viaţa fiecăruia se întâmplă ca, dintr-odată, poarta trântită în nas să se întredeschidă, zăbrelele să se dea la o parte, nu-ul definitiv să nu mai fie decât un poate, lumea să se transfigureze, un sânge nou să ne curgă prin vine. Aceasta-i speranţa. (Trestia revoltată)

În viață, este cu neputință să știi tot, să ai tot, să iubești pe toata lumea și să fii pe placul tuturor.

A crezut necontenit că e fericită. Prima oara în copilărie, când, găsind în parc un băiat necunoscut, l-a luat acasă cu gândul să-l păstreze numai pentru ea, ca jucărie. S-a înșelat, nu era fericirea, era numai un pas spre aceasta: prietenia. A doua oară, când, luând pe cineva drept altcineva, s-a căsătorit. Nu era fericirea: era o greșeală care i-a adus milă, tristețe și singurătate. A treia oară, când s-a lăsat iubită, ca să-și dovedească doar ei că este tânără, liberă și... fericită. Nu era: propriul trup îi devenise străin. Și apoi, la un moment dat, a știut sigur că nu se mai înșală. Nu l-a crezut pe el atunci când i-a spus că fericirea e ca aerul, n-o simți. Ca toate femeile, a simțit-o: o nouă viață în viața lor și în trupul ei. (Cartea fericirii)

Am stat în Veneția pe Puntea Suspinelor, Palat, de-o parte și temniță, de alta. (Pelerinajul lui Childe Harold, 1812-1818) Puntea Suspinelor (în italiană, Ponte dei Sospiri) a fost construită la începutul secolului al XVII-lea pentru a lega camerele de interogatoriu din Palatul Dogilor cu închisoarea, palatul fiind despărțit de aceasta doar printr-un canal. Această punte-pasarelă, acoperită, are două coridoare paralele și trece peste Rio de Palazzo o de Canonica (Râul Palatului sau Râul Canonicului). Numele Puntea Suspinelor sugerează oftatul prizonierilor duși în fața judecătorilor, în timpul ultimei lor priviri spre Veneția. Era așadar ultima imagine a libertății pentru cei ce urmau să-și încheie zilele în închisoare. Există mai multe poduri cu același nume, în special în Cambridge și Oxford. Puntea a fost denumită astfel de poetul englez Lord Byron, într-unul dintre poemele sale din secolul al XIX-lea, Pelerinajul lui Childe Harold.

Teii stăteau neclintiţi în jurul casei şi, în această linişte indestructibilă, cerul părea foarte aproape, cu toate stelele lui, cu luna cea albă, care se legăna pe coada unui nor subţire. (Doamnele din Sankt-Petersburg)

Veneţia are o mare calitate: dispare într-o clipă, nu aleargă în urma trenului, aruncând ocheade în stânga şi în dreapta, aşa cum fac alte oraşe, se şterge repede, ca şi cum n-ar exista şi ca şi cum n-ar fi existat niciodată. (Trestia revoltată)

Dacă ați putea să înviați un om, pe cine ați alege? Într-o seară a anului 1940, la un conac situat la vreo 50 de kilometri de Paris, într-o conversație linistită, câteva femei și câțiva bărbați se amuză să răspundă la această întrebare. Maria își dorește nespus de mult să învie Mozart. Nu ezită nici o clipă să-l aleagă. Poate pentru că e razboi și e nevoie de ceva care să fie dincolo de războaie. Poate fiindca Maria, femeie căsătorită, cu un copil vitreg bolnav, nu mai așteaptă nimic de la viață, iar Mozart a fost dintotdeauna pentru ea ceva care ține loc de fericire. Sau poate ca să se bucure timp de o noapte, auzindu-l cum cântă la pian. Mozart e o dorință, una frumoasă. Peste câteva zile, un bărbat necunoscut soseșe la conac. Vine de departe și mâinile lui sunt fine. (Învierea lui Mozart)

Nu există talent fără ambiție.

Există o viaţă ce se vede şi o alta, necunoscută celorlalţi, ce ne aparţine întru totul. Asta nu înseamnă că una este morală şi cealaltă nu, sau că una este permisă şi cealaltă interzisă. Ci doar că fiecare om, din când în când, scapă oricărui control, trăieşte în deplină libertate şi în mister, singur sau cu altcineva, o oră pe zi, sau o seară pe săptămînă, sau o zi pe lună... Cine n-a uzat de acest drept, sau a fost lipsit de el din pricina împrejurărilor, va descoperi într-o bună zi, cu surprindere, că nu s-a întâlnit niciodată cu el însuşi. (Trestia revoltată)

Veneția este ca și cum ai mânca, dintr-o dată, o cutie întreagă de bomboane de ciocolată cu lichior. © CCC

Am crezut-o? Nici măcar o singură clipă. Era greu să crezi în cuvintele ei, dar să te îndoieşti de ele era încă şi mai greu. Trebuia să văd în sfârşit ceea ce era limpede ca lumina zilei: încă din clipa sosirii mele, ea mă dresa. Pisica atotştiutoare locuia la Veneţia, mi-am amintit eu, şi eu nu voiam să-i semăn. Nu trebuia s-o las să se atingă de soarta mea; nu ea era aceea care trebuia să-mi elibereze un bilet de intrare pentru un colţ din universul meu şi nici cea care trebuia să-mi organizeze acel no man's land al meu. (Trestia revoltată)

Nici un colț al pământului nu a dat naștere, mai mult decât Veneția, acestei conspirații a entuziasmului. (Viața rătăcitoare) © CCC

Prima amintire: am numai trei ani, stau în mijlocul camerei mele, zdrobită de sentimentul unei greşeli uriaşe, în timp ce mama mă întreabă sever: — Ce faci acum? — Nimic. — Du-te, fă ceva. Cum îndrăzneşti să-ţi pierzi timpul? (Trestia revoltată)

…în zilele acelea, preferam să nu mă gândesc prea mult. Dacă aş fi început să reflectez, aş fi rămas la Paris, pentru ca apoi să mă căiesc! Destinul cobora afectuos scara de la vechea-i caleaşcă şi mă poftea să mă urc în ea. Dar dacă priveai mai îndeaproape vedeai că-i o glumă urâtă: destinul îmi întindea o cursă... Ajunsesem chiar să-mi spun: poate că întotdeauna mi-am pus prea multe întrebări. Unii nu se gândesc aşa mult; aceştia sunt mai fericiţi. Şi dacă mi-aş fi îngăduit, măcar o singură dată, să nu mă gândesc? Ce-ar fi să iau această invitaţie ca pe un lucru bun, să accept Veneţia ca pe un dar, fără să mă aştept să văd ieşind vreun şarpe sau vreun liliac din cutia cu ciocolată sau din buchetul de flori? (Trestia revoltată)

Acceptăm toamna aşa cum acceptăm primăvara, aşa cum acceptăm întreaga natură. Ştim să preţuim timpul frumos, ne place să privim curcubeul. (Trestia revoltată)

În acest "no man's land", unde prevalează libertatea şi misterul, se întâmplă uneori lucruri uimitoare. Întâlneşti aici oameni ce se aseamănă, reciteşti o carte cu o acuitate cu totul specială, asculţi o muzică cum n-ai mai ascultat-o niciodată. Aici, datorită liniştii şi singurătăţii, eşti străbătut uneori de câte un gând ce îţi va schimba existenţa, te va salva sau te va pierde. (Trestia revoltată)