Seara, ieșeam singur în mijlocul orașului fermecat, unde mă aflam printre cartiere noi, ca un personaj din O mie și una de nopți. Se întâmpla foarte rar să nu descopăr, din întâmplare, în timpul plimbărilor mele, un loc necunoscut și spațios despre care niciun ghid, niciun călător nu-mi vorbise.
Pătrundeam într-o rețea de străduțe, de calli (cărări bătute) care despărțeau în toate direcțiile, cu șanțurile lor, bucata de Veneție tăiată între un canal și lagună, ca și cum s-ar fi cristalizat după aceste forme nenumărate, înguste și minuțioase. Deodată, la capătul uneia dintre aceste străduțe, părea că se produsese o dilatare în materia cristalizată. Un campo (câmp) vast și somptuos, a cărui importanță cu siguranță nu aș fi putut-o ghici în această rețea de străduțe înguste și nici măcar nu i-aș fi putut găsi un loc, se întindea în fața mea, înconjurat de palate fermecătoare, palide în lumina lunii. Era unul dintre acele ansambluri arhitecturale spre care, într-un alt oraș, străzile te îndreaptă, te conduc și îl indică. Aici, părea ascuns în mod deliberat într-o încurcătură de alei, precum acele palate din poveștile orientale în care un personaj este luat noaptea și, odată adus înapoi acasă înainte de ivirea zorilor, trebuie să nu poată regăsi locuința magică în care ajunge să creadă că a fost doar în vis.
(În căutarea timpului pierdut, Albertine a dispărut, Capitolul III, 1925)
© CCC
Mama m-a adus pe lume în Veneția pe 2 aprilie, în ziua de Paște, 1725. Cu o zi înainte, a avut o mare poftă de raci. Și mie îmi plac foarte mult. La botezul meu am fost numit Jacques Jérôme. Am fost un copil prostuț până la opt ani și jumătate. După o hemoragie de trei luni, am fost trimis la Padova, unde, vindecat de stupiditate, m-am dedicat studiilor, iar la vârsta de șaisprezece ani am fost făcut doctor și am primit haina preoțească pentru a merge să-mi fac avere la Roma.
(Autoportretul unui venețian)
© CCC
Dacă, în loc să se abată de la calea cea bună, ar fi continuat stilul nobil al predecesorilor săi, ar fi devenit unul dintre cei mai mari pictori pe care Veneția i-a avut vreodată.
(Despre Tintoretto)
Jacopo Robusti, cunoscut sub numele de Tintoretto, 1518 / 1519 (?) – 1594, născut în Veneția, pe atunci capitală a Republicii Veneția, pictor venețian al Renașterii italiene, asociat cu mișcarea artistică manieristă a școlii venețiene, pe care a influențat-o și el în mod semnificativ, marcând trecerea spre curentul manierist apărut în perioada de maturitate a Renașterii.
Contemporanii săi au admirat și au criticat atât viteza cu care a pictat, cât și îndrăzneala fără precedent a penelului său. Pentru energia sa fenomenală în pictură, a fost numit Il Furioso (Furiosul) sau Il terribile, așa cum l-a numit Vasari pentru caracterul său puternic și pentru utilizarea dramatică a perspectivei în stilul manierist și a luminii, ceea ce l-a făcut să fie considerat precursorul artei baroce. Opera lui se caracterizează și prin figurile musculoase și gesturile dramatice.
© CCC
Am stat în Veneția pe Puntea Suspinelor,
Palat, de-o parte și temniță, de alta.
(Pelerinajul lui Childe Harold, 1812-1818)
Puntea Suspinelor (în italiană, Ponte dei Sospiri) a fost construită la începutul secolului al XVII-lea pentru a lega camerele de interogatoriu din Palatul Dogilor cu închisoarea, palatul fiind despărțit de aceasta doar printr-un canal.
Această punte-pasarelă, acoperită, are două coridoare paralele și trece peste Rio de Palazzo o de Canonica (Râul Palatului sau Râul Canonicului).
Numele Puntea Suspinelor sugerează oftatul prizonierilor duși în fața judecătorilor, în timpul ultimei lor priviri spre Veneția. Era așadar ultima imagine a libertății pentru cei ce urmau să-și încheie zilele în închisoare.
Există mai multe poduri cu același nume, în special în Cambridge și Oxford.
Puntea a fost denumită astfel de poetul englez Lord Byron, într-unul dintre poemele sale din secolul al XIX-lea, Pelerinajul lui Childe Harold.
În Veneția cea roșie,
Nici o barcă nu se clintește,
Nici un pescar nu e în apă,
Nici un felinar nu e aprins.
(În Veneția cea roșie, 1828)
© CCC
Datoriile mele faţă de Veneţia, datorii de onoare, dacă au existat vreodată, erau greu de suportat.
(Confesiuni)
© CCC
Plănuiesc să fiu la Veneția pe la începutul lunii iunie și abia aștept. Nu-mi va păsa de pictura venețiană de care sunt îndrăgostit.
(Corespondență, 9 aprilie 1851)
© CCC
Admira energia cuplurilor care vizitau Veneţia forfotind ca insectele.
(Marea întorsătură)
© CCC
Cine este atât de frivol ca un francez? Cine merge, ca el, la Veneția, ca să vadă gondole?
(Reflecții și maxime)
© CCC