Ce proaspată mireasmă de cătină, de coajă

Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit;

Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă;

Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.

 

Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele;

Şi iarba şi sămânţa şi mugurul verzui,

Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele;

Nu-i primavară numai, deşi nici vară nu-i!

 

Ce străluciri, ce poze de încântare pline!

Flori de migdal şi piersic, corolele clătind,

Vibrează ca o roză roire de albine,

Cu inima parfumate şi guri spre noi tânjind.

 

Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură!

Pe la ferestre, storuri de trestii odihnesc;

Chiar gâzele-n nisipuri, sub umbra de răsură,

Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc.

 

Nu simţi nimic, nici vârsta, nici doruri, nici regrete;

Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur,

Cu braţele întinse, pe ţărm să se desfete

Pe pajiştea tivită de cerul de azur.

 

Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde…

Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir;

Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.

O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir!

(Amiază paşnică)

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.