Amiază paşnică
Ce proaspată mireasmă de cătină, de coajă
Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit;
Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă;
Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.
Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele;
Şi iarba şi sămânţa şi mugurul verzui,
Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele;
Nu-i primavară numai, deşi nici vară nu-i!
Ce străluciri, ce poze de încântare pline!
Flori de migdal şi piersic, corolele clătind,
Vibrează ca o roză roire de albine,
Cu inima parfumate şi guri spre noi tânjind.
Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură!
Pe la ferestre, storuri de trestii odihnesc;
Chiar gâzele-n nisipuri, sub umbra de răsură,
Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc.
Nu simţi nimic, nici vârsta, nici doruri, nici regrete;
Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur,
Cu braţele întinse, pe ţărm să se desfete
Pe pajiştea tivită de cerul de azur.
Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde…
Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir;
Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.
O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir!
(Amiază paşnică)
Citate asemanatoare
-
Iată zile-ncălzitoare După aspre vijelii! Vin Floriile cu soare Şi soarele cu Florii. Primăvara-ncântătoare Scoate iarba pe câmpii. Vin Floriile cu soare Şi soarele cu Florii. Lumea-i toată-n sărbătoare, Ceru-i plin de ciocârlii. Vin Floriile cu soare Şi soarele cu Florii. Păcat zău de cine moare Şi ferice de cei vii. Vin Floriile cu soare Şi soarele cu Florii. Copiliţă, nu vrei oare, Nu vrei cu mine să vii, Când Floriile-s cu soare Şi soarele cu Florii? Să culegem la răcoare Viorele albăstrii? Hai! Floriile-s cu soare Şi soarele cu Florii. Eu ţi-oi da de orice floare Mii de sărutări şi mii. Hai! Floriile-s cu soare Şi soarele cu Florii. Iar tu dulce, zâmbitoare, Te-i face că te mânii… Hai! Floriile-s cu soare Şi soarele cu Florii. (Floriile)Primăvara nu are atâtea flori, Toamna, atâția struguri copți, Vara, atâtea arșițe fierbinți, Iarna, atâtea reci înghețuri, Nici marea nu are atâția pești, Nici Beauce, atâtea recolte, Nici Bretania, atâtea nisipuri, Nici Auvergne, atâtea fântâni, Nici noaptea, atâtea limpezi făclii, Nici pădurile, atâtea ramuri, Pe cât port eu în inimă, pentru tine, Iubita mea, tristețe și durere. (Primăvara, volumul Iubirile) Copyright © CCCNu poruncim naturii decat supunandu-ne ei. (Noul Organon) Francis Bacon Legile naturii sunt strict determinate si, neputand fi schimbate, oamenii trebuie sa li se supuna. Acest lucru nu înseamnă însă că oamenii sunt supusi naturii. Modalitatea propusă este aceea de a folosi legile naturii in folosul oamenilor. Astfel, respectand legile naturii, aceasta poate fi supusa vointei lor. Libertatea nu consta in absenta constrângerii, ci în utilizarea rațională a acestor constrângeri. Bacon, prin aceasta fraza, subliniază faptul ca forta asupra lucrurilor provine din cunoașterea lor. Nu se poate obține ceva din partea naturii doar prin transmiterea dorintei. Natura trebuie studiata, înțeleasa pentru a fi folosita scopurilor dorite. Cunoașterea inseamna putere, deoarece permite acționarea asupra obiectului studiat, astfel încât sa se obțina ceea ce se doreste de la acesta.O, pleacă! Nu vreau ochii acum să ţi-i privesc. Mai depărtaţi ca norul ce, dulce,-n zări pluteşte; Nici chipu-n care raze de aur se topesc, Nici mâna ta, nici gura mea ce minte şi zâmbeşte. O, pleacă-n seara asta! Nu mi te-apropia! Tot, tot, mă răvăşeşte, mă turbură, m-alintă; Dulci braţe-nşelătoare, de voi spre-a mă-apăra Mă-ndrept spre poeniţa cu tufele de mintă. Uitând tot răul care mi-l faci, voi auzi Cu ochii-nchişi, cuminte, sub fagii ce-şi înşiră Acolo rămurişul cu umbrele-argintii, Frunzişul tot cum paşnic şi liniştit, respiră! (Ceartă)Un barbat se poate bucura de toate anotimpurile vieții, dar o femeie nu are dreptul decat la primăvară! © CCCFrumoase zile, praf şi, plină De-azur, o boltă de lumină, Pereţi aprinşi, lungi seri; nimic Din verde: doar o purpurie Răsfrângere mai vrea să fie Prin pomi cu negre crengi, un pic! Frumoasa vreme mă apasă, Dar numai după-o zi ploioasă, În roz şi verde, ca-n tablou, Suava primavară-apare, Ca nimfa care, zâmbitoare, Din apă iese, ca din ou. (Aprilie)
Ce viu e-al firii
Chip luminos!
Ce mândru soare,
Ce plai voios!
E-n floare-acum
Orice vlăstar,
Şi glasuri mii
Pe crengi răsar.
De-avânt şi cânt
Tot omu-i plin.
O, câmp, o, cer!
O, râs senin!
O, tu, iubire,
Dalbă splendoare,
Ca-n zori un abur
Pe munţi în zare!
Tu-nfiorezi
Proaspăta glie
Şi-al firii imbold,
Iar lumea re-nvie.
O, dulce fată,
Ce dragă-mi eşti!
Ce calzi ţi-s ochii!
Cât mă iubeşti!
Precum ciocîrliei
Cântare şi-azur,
Iar florii o boltă
Cu aerul pur,
Aşa-mi eşti tu dragă,
Şi-o flacără sunt!
Tu, ce duh tânăr,
Extaz şi avânt
Spre vers şi dansuri
Îmi dăruieşti,
Fii pururi ferice,
Precum mă iubeşti!
(Cântec de mai)
(Traducere Teodor Boşca)
Fiecare fir de iarbă, fiecare fir de grâu, fiecare fir de floarea-soarelui ori de porumb, noaptea, deschide ochii, privește slava... Deschide larg buzele, respiră văzduh... Deschide larg brațele, îmbrățișează răcoarea udă. Răcoarea e lacrima stelelor. (Desculț)Natura nu face nimic inutil. Aristotel Aristotel credea că totul are un sens în natură, că nimic nu este inutil. Această teză va fi considerata ca o evidentă timp de peste două milenii. Se ragăseste, de exemplu, la Kant.Frumoşii arbori dorm acum sau zac; zadarnic ai asculta pieptul lor mut, pe care muşchi şi zăpezi au crescut. Însă crengi noaptea-n cer se desfac. Apoi deodată zările-nfloresc şi clopote mari, clopote s-aud, departe-n cerul vesel şi rotund hulubii albi şi roşii se rotesc. Tu, feciorelnică lume, bună-vestire de undeva din pământ suie spre tine; soarele-i ca un inel subțire. Sună-n salcâmul pustiu verile pline. (Primăvara)Să lupt cu vraja-ţi am voit Prea îndelung, frumoasă vară; Azi, inima-mi s-a îmblânzit, Plăcerea-n vinele-mi coboară. Mă-ndrept spre liliac, pe drum Şi sub castanul ce-nfloreşte, Aş vrea parcă să spun: «Acum Nimica nu mă mai opreşte!» O vrajă mă-nfioară: sus, Lin tremurând, un nor văd parcă; Pe-aripa morţii, doru-mi, dus, Alunecă precum o barcă. Un tren – o ce plăcuţi fiori... Când vocea-i în văzduh irumpe, Cu nervii frânţi, ai vrea să mori; Dar zilele, îţi zici, sunt scumpe. Un suflet tânăr, ah, aş vrea, Cu mine-n seara prea frumoasă... Ar respira sfârşeala mea, Ca salcia mai romanţioasă. I-aş spune: « Vezi, nu tu mă ţii, Ci doar ispita nopţii, toată; Ea m-a schimbat, de parc-aş fi O porumbiţă însetată. Biet copilandru,-aleanul greu, Tot aurul ce-l port în sânge, Tristeţea sufletului meu Doar nopţii singure-mi pot plânge. Copacii-au simţuri şi râvnesc, Iar noaptea-i, vai, neputincioasă; Suspinele-i se risipesc În bolta fumurie, joasă. Văzduhul, vezi, e înflorit. O, taci, pe tine te vreau doară; Vreau ochiu-ţi împăinjenit... Un suflet fii, ce se-nfioară. Un strigăt lung, necontenit. Şi plângi, copilul meu iubit! (Seară romantică)Pământul râde în flori. © CCCPoti taia toate florile, dar nu poti opri venirea primaverii. © CCCAr trebui să protejăm fiecare fărâmă de biodiversitate ca fiind neprețuită, în timp ce învățăm să o folosim și să ajungem să înțelegem ce înseamnă ea pentru omenire. © CCCCursul naturii este arta lui Dumnezeu.Aprilie face floarea, iar mai are onoarea. sau Luna aprilie produce floarea, iar luna mai are onoarea (de a o face să-nflorească). Proverb italian Aprile fa il fiore, E maggio ne ha l'onore. © CCCSuave astenii de primăvară și cugetarea-ntr-un impas difuz și verb rotund ca un sigil în ceară abia ghicit și dulce la auz. Prin vârstă iarăși iezere alpine privind, spre cer, orbite de lumini - Poetul vă previne: vremea vine până și-n cer să fim printre vecini. Venim cu sentimentul primăverii acut, în toți, uitând că ore bat. Genealogic arbori, merii, perii ne smulg din vârsta timpului uscat. Acum pe umeri ridicăm lumina și ducem orele, distrați pe mâini. Albi de nesomn suntem precum hermina și străvezii de parc-am fi fântâni, și străvezii de parc-am fi fântâni. (Sentimentul primăverii)Natura este singura carte in care fiecare fila pastreaza cate un adevar.În cele din urmă, trebuie să recunoaștem că, în timp ce oamenii continuă să construiască peisaje urbane, împărțim aceste spații cu alte specii. © CCCCe proaspată mireasmă de cătină, de coajă Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit; Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă; Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit. Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele; Şi iarba şi sămânţa şi mugurul verzui, Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele; Nu-i primavară numai, deşi nici vară nu-i! Ce străluciri, ce poze de încântare pline! Flori de migdal şi piersic, corolele clătind, Vibrează ca o roză roire de albine, Cu inima parfumate şi guri spre noi tânjind. Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură! Pe la ferestre, storuri de trestii odihnesc; Chiar gâzele-n nisipuri, sub umbra de răsură, Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc. Nu simţi nimic, nici vârsta, nici doruri, nici regrete; Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur, Cu braţele întinse, pe ţărm să se desfete Pe pajiştea tivită de cerul de azur. Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde... Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir; Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde. O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir! (Amiază paşnică)Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.