Floriile
Iată zile-ncălzitoare
După aspre vijelii!
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Primăvara-ncântătoare
Scoate iarba pe câmpii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Lumea-i toată-n sărbătoare,
Ceru-i plin de ciocârlii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Păcat zău de cine moare
Şi ferice de cei vii.
Vin Floriile cu soare
Şi soarele cu Florii.
Copiliţă, nu vrei oare,
Nu vrei cu mine să vii,
Când Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii?
Să culegem la răcoare
Viorele albăstrii?
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.
Eu ţi-oi da de orice floare
Mii de sărutări şi mii.
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.
Iar tu dulce, zâmbitoare,
Te-i face că te mânii…
Hai! Floriile-s cu soare
Şi soarele cu Florii.
(Floriile)
Citate asemanatoare
-
Tineretea este ca un copac mic si fraged, cele mai slabe vanturi sunt furtuni pentru el.Ce proaspată mireasmă de cătină, de coajă Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit; Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă; Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit. Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele; Şi iarba şi sămânţa şi mugurul verzui, Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele; Nu-i primavară numai, deşi nici vară nu-i! Ce străluciri, ce poze de încântare pline! Flori de migdal şi piersic, corolele clătind, Vibrează ca o roză roire de albine, Cu inima parfumate şi guri spre noi tânjind. Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură! Pe la ferestre, storuri de trestii odihnesc; Chiar gâzele-n nisipuri, sub umbra de răsură, Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc. Nu simţi nimic, nici vârsta, nici doruri, nici regrete; Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur, Cu braţele întinse, pe ţărm să se desfete Pe pajiştea tivită de cerul de azur. Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde... Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir; Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde. O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir! (Amiază paşnică)Cu o floare nu se face primăvară.Acel ce-si vinde tara, isi pierde neamul sau!Aprilie face floarea, iar mai are onoarea. sau Luna aprilie produce floarea, iar luna mai are onoarea (de a o face să-nflorească). Proverb italian Aprile fa il fiore, E maggio ne ha l'onore. © CCCOmul e o taina, viata lui, un vis.Iarnă este în capul meu, dar primăvara eternă este în inima mea. Respir la această oră parfumul liliacului, al violetelor și al trandafirilor, ca acum douăzeci de ani. © CCCCireșii-nșiră alfabetul Pe tabla cerului cu-ncetul. Bucoavne albe, fără grai, Pe-albastrul firmament de mai. Spun firmament doar pentru rimă Cand râde soarele nu-i climă. Au cine nu-i un pic năuc De-aude cântecul de cuc? Eu, unul, mi-s năuc tot anul Și de-aia versu-mi, năzdravanul E pedepsit ca, pe-apucate, Să-ndruge fraze ferecate. Anume – poate - că-s poet: Le port în minte ca-n sipet. Și dacă singur sunt în stare Să-mi dau poveștilor crezare, Să nu uitați că, scos din fire, Nebun mă simt de fericire... (Primavara)Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentat și anul ăsta zâna primăvară, cu toate-acestea noi ne-am bucurat de parcă-ar fi venit întâia oară. Contrazicându-mă cu mine însămi și-n sfârșit, riscând să-mi stric pantofii prin noroi, m-am dus să vad ce flori au răsărit în parcul vast si gol de lânga noi. De mult nu mă-ncercase așa dor de viață și călcam nerăbdătoare; simțeam cum se-nfioară sub picior pamântul umed, fecundat de soare. Copacii goi mi s-au părut încântători - Parcă-aș fi vrut să-i strâng în brațe, să-i sărut (trecusem până-atunci de-atâtea ori pe lângă ei și nici nu i-am văzut) Iar ceru-albastru, vag, nedefinit (ca rochiile care ies la spălat), cu capul dat pe spate l-am privit și l-am găsit de-a dreptul minunat. Pe urmă-am dat de toporași lângă-un stejar erau așa de-albaștri, delicați - ca niște firmituri lăsate-n dar de primăvară, printre pomi-ntunecați. M-am aplecat cu inima batând, dar când era să-i rup, nici eu nu stiu de ce si cum, dar mi-a venit în gând că pentru ei paharu-i un sicriu. Și m-am întors spre casă mai agale, c-o oboseală fericită-n pași, iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale, în schimb, aveam în suflet toporași. (Toporași)Frumoşii arbori dorm acum sau zac; zadarnic ai asculta pieptul lor mut, pe care muşchi şi zăpezi au crescut. Însă crengi noaptea-n cer se desfac. Apoi deodată zările-nfloresc şi clopote mari, clopote s-aud, departe-n cerul vesel şi rotund hulubii albi şi roşii se rotesc. Tu, feciorelnică lume, bună-vestire de undeva din pământ suie spre tine; soarele-i ca un inel subțire. Sună-n salcâmul pustiu verile pline. (Primăvara)Increderea infloreste in inimile mari.Când liliacul a înflorit ultima dată în curte Și luceafărul a răsărit devreme pe cerul vestic, în noapte, Am plâns și voi mai plânge de câte ori se va întoarce primăvara. © CCC
Rapsodii de primăvară
I
Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngeraşi,
Cu alai
De toporaşi.
Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le laşi?
II
Se-nalţă abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperişuri veştede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.
Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Şi ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorţite se deschid,
Să intre-n casă soarele şi vântul.
De prin balcoane
Şi coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuţi ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Şi din covor.
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creştet, vălul subţirel de floare.
Că s-a trezit aşa de dimineaţă
Cu ramuri albe – şi se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viaţă
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.
Un nor sihastru
Şi-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petală
De miozot.
III
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici…
Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri şi poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Laşi în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălţi albastre şi-nsorite
De omăt topit abia,
Şi pe dealuri mucezite
Arături de catifea.
Şi porneşti departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Aşternută pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îţi îndreaptă an cu an
Pasul tainic şi te mint
Spre ţinutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te opreşti
Şi doar pasul tău uşor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărăteşti
Peste albele stihii…
Primăvară, unde eşti?
Aprilie este cea mai crudă lună, ea crește liliac din pământul amorțit, amestecă amintirea și dorința, trezește rădăcini adormite cu ploaia de primăvară. © CCCPrimăvara revine pentru tine, trandafirii vor înflori pentru tine și tu ai vrea să mori? Du-te afară în cea mai dulce noapte a anului. Plouă cu petale de flori de prun care îți vor șterge lacrimile. (Flautul de jad) © CCCNici o iarnă nu durează o veșnicie; nici unei primăveri nu îi trece rândul. © CCCO pasăre, în lirica amiezii virginale, Dă glas printre marmori, palatul sonor. Visează-n ceruri soarele vii focuri pe cristale. Şi-i aur cantilena havuzelor în cor. E-o sărbătoare-n limpezi ecouri cristaline: De printre marmori, pasărea; lângă fântâni, răsura. Gâtlej de sloi fierbinte! Albastre, argentiniene, Dulci tremure-nfioară petalelor nervura. Ca-ntr-o visare trează păşesc, strivit de har, Zâmbindu-mi nălucirii, pe lespezi mari de soare. Mi-e inima-mbibată de suflul nobiliar Al păsării, luminii, fântânilor şi floarei. (Duminică de primăvară) (traducere de Ion Frunzetti)Nu mi se pare nimic mai interesant, mai atrăgător ca o colecţie de foi tipărite, făţuite, aranjate în grup sub forma unui volum şi care cuprinde toată viaţa de inimă şi de minte a unui om de elită. E ca o condensare a parfumului tot dintr-o floare într-o pastilă sau într-o picătură...Precum aduce-n sârg cu sine Spre ţara de-unde-a fost gonit Un rege-n furie-oştiri străine, Aşa vedeam un vânt grăbit Cu norii după el cum vine. Urlând le cârmuia cărarea Purtându-i în năvală orbi, Părea că varsă-ndepărtarea Şi mii de lupi şi mii de corbi De-a valma să-nspăimânte zarea. Silit-au codri mari să mugă Şi-n turn, de unde-i supăra Al clopotelor cânt de rugă, Trăsniră, şi-un potop era Urgia ce-au făcut-o-n fugă. Cu ei o noapte-nfricoşată Ca iadul peste văi trecu: Dar însăşi parcă-nspăimântată De-atâta spaimă ce făcu, De-abia veni, pierind deodată. S-a dus cum a venit. Departe Spre-adâncul orizont s-a dus Şi spaime-acum pe-acolo-mparte. Şi iar s-a luminat pe sus Şi râde soarele lui marte! (Furtuna primăverii)