Citate despre Fantezie

Ce-i oare întâmplarea decât piatra ce prinde viaţă-n mâna unui sculptor? De providenţă-i dată întâmplarea, dar omul trebuie sa o mânuiască…

În pieptul tău se află stelele destinului tău.

Fantezia e o primavara perpetua. © CCC

Fluturi pe ziduri, Rituri sau riduri, Îngeri pe gânduri, Scorburi sau scânduri, Muguri pe ramuri, Hațuri sau hamuri, Semn pe iubire, Mir sau uimire, Cercuri pe ape, Stele sau sape, Pâine pe masă, Carte sau casă, Care pe care, Miere sau sare, Umbre pe gheaţă, Clipe sau viaţă, Rouă pe buze, Spuze sau scuze, Nufăr pe umăr, Nume sau număr, Viţă sau vină, Iarbă divină. (Cap de primăvară)

Treptat, nopţile se încălzeau. În bezna lor adâncă și umedă se simțea munca creatoare și nevăzută a naturii. (Olesia, cap. IV)

Sub zăpadă, pe câmpie, A sunat un clopoţel, Nimeni nu l-a auzit, Doar un gingaş ghiocel.   Ghiocei, mai mulţi deodată, Din somn dulce se trezesc, Pâlcuri, pâlcuri, prin troiene Ies în grabă… şi-înfloresc.   Iepuraşi şi vrăbiuţe Sar, aleargă să îi vadă: Ce frumoase floricele Răsărite pe zăpadă.   Sunt de gheaţă? Nu-s de gheaţă… Chiar sunt flori adevărate, Gingaşe, plăpânde, albe Şi nespus de… ne-nfricate.   Soarele pe cer zâmbeşte, Se opreşte-n loc uimit: De atâta frumuseţe Şi zăpada s-a topit.

Ce viu e-al firii

Chip luminos!

Ce mândru soare,

Ce plai voios!

E-n floare-acum

Orice vlăstar,

Şi glasuri mii

Pe crengi răsar.

De-avânt şi cânt

Tot omu-i plin.

O, câmp, o, cer!

O, râs senin!

O, tu, iubire,

Dalbă splendoare,

Ca-n zori un abur

Pe munţi în zare!

Tu-nfiorezi

Proaspăta glie

Şi-al firii imbold,

Iar lumea re-nvie.

O, dulce fată,

Ce dragă-mi eşti!

Ce calzi ţi-s ochii!

Cât mă iubeşti!

Precum ciocîrliei

Cântare şi-azur,

Iar florii o boltă

Cu aerul pur,

Aşa-mi eşti tu dragă,

Şi-o flacără sunt!

Tu, ce duh tânăr,

Extaz şi avânt

Spre vers şi dansuri

Îmi dăruieşti,

Fii pururi ferice,

Precum mă iubeşti!

(Cântec de mai)

(Traducere Teodor Boşca)

Iubirea, pe-un suflet mare, il face si mai mare.

Asa cum aprilie reinnoieste gradina in floare, cea mai frumoasa floare a inflorit in inima ta. (Ruy Blas) © CCC

Un aer călduț, parfumat Sub cerul de-un pal ivoriu, În vale pârâul umflat aleargă sălbatec și viu.   În zori m-a trezit sărutarea trimisă pe-o rază de soare; Lumina-neca depărtarea - tot răul murise-n uitare.   Veni pe aripă de vânt O veste frumoasă din cer. Și-acuma bătrânul pământ Își lasă cojocul de ger.   E vestea ce-o murmură seara zefirul. Pădurea o știe; Sosește de-acum Primăvara, să bucure lumea pustie.   Prin dealuri sărace, se-aude un zvon care crește mereu. Îl spună pârâului unde Îl cântă tot sufletul meu.   O floare albastră și crudă se-nalță sfioasă spre soare și cată la loc să se-ascundă de firea zăpezii ce moare.   Tu soare, trimite lumina în raze bogate spre noi și fă să răsară-n grădină frunzișul, pe arborii goi. (Primăvara)

În martie, iarna ezită și primăvara înaintează. Ceva ezită și ceva înaintează și în noi. (Forma unui an) © CCC

Ambitia e un cuvant in care se pot ascunde foarte multe lucruri.

Frumoşii arbori dorm acum sau zac; zadarnic ai asculta pieptul lor mut, pe care muşchi şi zăpezi au crescut. Însă crengi noaptea-n cer se desfac. Apoi deodată zările-nfloresc şi clopote mari, clopote s-aud, departe-n cerul vesel şi rotund hulubii albi şi roşii se rotesc. Tu, feciorelnică lume, bună-vestire de undeva din pământ suie spre tine; soarele-i ca un inel subțire. Sună-n salcâmul pustiu verile pline. (Primăvara)

Precum aduce-n sârg cu sine Spre ţara de-unde-a fost gonit Un rege-n furie-oştiri străine, Aşa vedeam un vânt grăbit Cu norii după el cum vine.   Urlând le cârmuia cărarea Purtându-i în năvală orbi, Părea că varsă-ndepărtarea Şi mii de lupi şi mii de corbi De-a valma să-nspăimânte zarea.   Silit-au codri mari să mugă Şi-n turn, de unde-i supăra Al clopotelor cânt de rugă, Trăsniră, şi-un potop era Urgia ce-au făcut-o-n fugă.   Cu ei o noapte-nfricoşată Ca iadul peste văi trecu: Dar însăşi parcă-nspăimântată De-atâta spaimă ce făcu, De-abia veni, pierind deodată.   S-a dus cum a venit. Departe Spre-adâncul orizont s-a dus Şi spaime-acum pe-acolo-mparte. Şi iar s-a luminat pe sus Şi râde soarele lui marte! (Furtuna primăverii)

Suave astenii de primăvară și cugetarea-ntr-un impas difuz și verb rotund ca un sigil în ceară abia ghicit și dulce la auz.   Prin vârstă iarăși iezere alpine privind, spre cer, orbite de lumini - Poetul vă previne: vremea vine până și-n cer să fim printre vecini.   Venim cu sentimentul primăverii acut, în toți, uitând că ore bat. Genealogic arbori, merii, perii ne smulg din vârsta timpului uscat.   Acum pe umeri ridicăm lumina și ducem orele, distrați pe mâini. Albi de nesomn suntem precum hermina și străvezii de parc-am fi fântâni, și străvezii de parc-am fi fântâni. (Sentimentul primăverii)

Ce proaspată mireasmă de cătină, de coajă Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit; Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă; Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.   Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele; Şi iarba şi sămânţa şi mugurul verzui, Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele; Nu-i primavară numai, deşi nici vară nu-i!   Ce străluciri, ce poze de încântare pline! Flori de migdal şi piersic, corolele clătind, Vibrează ca o roză roire de albine, Cu inima parfumate şi guri spre noi tânjind.   Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură! Pe la ferestre, storuri de trestii odihnesc; Chiar gâzele-n nisipuri, sub umbra de răsură, Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc.   Nu simţi nimic, nici vârsta, nici doruri, nici regrete; Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur, Cu braţele întinse, pe ţărm să se desfete Pe pajiştea tivită de cerul de azur.   Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde... Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir; Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde. O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir! (Amiază paşnică)

Pământul râde în flori. © CCC

Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentat și anul ăsta zâna primăvară, cu toate-acestea noi ne-am bucurat de parcă-ar fi venit întâia oară.   Contrazicându-mă cu mine însămi și-n sfârșit, riscând să-mi stric pantofii prin noroi, m-am dus să vad ce flori au răsărit în parcul vast si gol de lânga noi.   De mult nu mă-ncercase așa dor de viață și călcam nerăbdătoare; simțeam cum se-nfioară sub picior pamântul umed, fecundat de soare.   Copacii goi mi s-au părut încântători - Parcă-aș fi vrut să-i strâng în brațe, să-i sărut (trecusem până-atunci de-atâtea ori pe lângă ei și nici nu i-am văzut)   Iar ceru-albastru, vag, nedefinit (ca rochiile care ies la spălat), cu capul dat pe spate l-am privit și l-am găsit de-a dreptul minunat.   Pe urmă-am dat de toporași lângă-un stejar erau așa de-albaștri, delicați - ca niște firmituri lăsate-n dar de primăvară, printre pomi-ntunecați.   M-am aplecat cu inima batând, dar când era să-i rup, nici eu nu stiu de ce si cum, dar mi-a venit în gând că pentru ei paharu-i un sicriu.   Și m-am întors spre casă mai agale, c-o oboseală fericită-n pași, iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale, în schimb, aveam în suflet toporași. (Toporași)

Iată c-a început să cadă Lin, încet prima zăpadă, Eu alerg, alerg pe-afară Căci o văd întâia oară.   N-am ştiut că sunt pe lume Flori atât de dulci şi moi. Îngerii din cer presară Vrajă albă peste noi. (Primăvara)

Ah! Popor nestatornic care se supune celei mai ușoare adieri! Vai de cel ce se sprijină pe această trestie! (Maria Stuart, 1801)