Citate despre Iarna

A venit primavara: cum, nimeni nu stie. (Cantece noi) © CCC

Treptat, nopţile se încălzeau. În bezna lor adâncă și umedă se simțea munca creatoare și nevăzută a naturii. (Olesia, cap. IV)

Un barbat se poate bucura de toate anotimpurile vieții, dar o femeie nu are dreptul decat la primăvară! © CCC

Cireșii-nșiră alfabetul Pe tabla cerului cu-ncetul.   Bucoavne albe, fără grai, Pe-albastrul firmament de mai.   Spun firmament doar pentru rimă Cand râde soarele nu-i climă.   Au cine nu-i un pic năuc De-aude cântecul de cuc?   Eu, unul, mi-s năuc tot anul Și de-aia versu-mi, năzdravanul   E pedepsit ca, pe-apucate, Să-ndruge fraze ferecate.   Anume – poate - că-s poet: Le port în minte ca-n sipet.   Și dacă singur sunt în stare Să-mi dau poveștilor crezare,   Să nu uitați că, scos din fire, Nebun mă simt de fericire... (Primavara)

Primăvara revine pentru tine, trandafirii vor înflori pentru tine și tu ai vrea să mori? Du-te afară în cea mai dulce noapte a anului. Plouă cu petale de flori de prun care îți vor șterge lacrimile. (Flautul de jad) © CCC

In sertarele rococo ale primaverii se gasesc intotdeauna marchize si sonatine.

Niciodata vocile nu sunt atat de frumoase ca intr-o seara de iarna, atunci cand amurgul aproape ascunde trupul, iar cuvintele par a se naste din neant, cu o nota de intimitate rareori auzita in timpul zilei. © CCC

În martie, iarna ezită și primăvara înaintează. Ceva ezită și ceva înaintează și în noi. (Forma unui an) © CCC

Verde crud, verde crud... Mugur alb, şi roz, şi pur, Vis de albastru şi de-azur, Te mai văd, te mai aud!   Oh, punctează cu al tău foc, Soare, soare... Corpul ce întreg mă doare, Sub al vremurilor joc.   Dintr-un fluier de răchită Primăvară, La fântână Te îngână Pe câmpia clară   Verde crud, verde crud ... Mugur alb, şi roz, şi pur, Te mai văd, te mai aud! Vis de albastru şi de-azur. (Note de primăvară)

Aprilie face floarea, iar mai are onoarea. sau Luna aprilie produce floarea, iar luna mai are onoarea (de a o face să-nflorească). Proverb italian Aprile fa il fiore, E maggio ne ha l'onore. © CCC

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri, Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri? Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă, Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți, Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă, De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți? Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze. Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze, Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută. Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit; Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit. Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară, Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit, Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit. Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, -- Când frunza ca și mai nainte șoptește frunzei ce atinge? Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis, Izvorul când s-argintuiește de alba lună care-l ninge, Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?... Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze, Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit... Iubirea, și prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie, Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie... Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit. Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, Pământ și spațiu își urmează sublimele metamorfoze, Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou, Se face mai albastru-adâncul, și codrul mai adânc se face, Mai dulce sunetul de fluier, mai leneșă a nopții pace, Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou; Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă, Pe prefiratele lui ape plutește albul nenufar... O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far, În aer e parfum de roze. — Veniți: privighetoarea cântă. Posomorârea fără margini a nopților de altădată, Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis, Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis. E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată. Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris, La fund se duse iar gunoiul ce înălțase o secundă Și stânca tot rămase stâncă, și unda tot rămase undă... Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare, Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare. Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer. Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer; Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă, Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă... Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau... Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale; Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in, Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin, Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opale, Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit... Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit. E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată... Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată; Aud ce spune firul ierbii, și văd un cer de aripi plin, M-așez privind în clarul lunii sub transparența atmosferei Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin. O! feerie a naturii, desfășură-te în splendoare, Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare, Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem. O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze, Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem, Regret suprem al fiecărui, desfășură-te în splendoare În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare. Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze. Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer... Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer, Și-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre, A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi, A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint și aur Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de căi; A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur, În atmosfera străvezie împăciuirea și-a întins, Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins, Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească, Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească. Pe om în leagănul ei magic îl adormi — și el uită -- Cu clarobscur mască urâtul și șterse formele prea bruște, Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște, Și zise dealului să cânte, și dealul nu mai pregetă, Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară, Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară, Și zise paserei să cânte, și la porunca uimitoare, Se înălță parfum de roze și cântec de privighetoare... Iar când și mie-mi zise: „Cântă!", c-un singur semn mă deșteptă, Spre înălțimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă... În aeru-mbătat de roze, veniți: — privighetoarea cântă (Noaptea de mai)

Aprilie este cea mai crudă lună, ea crește liliac din pământul amorțit, amestecă amintirea și dorința, trezește rădăcini adormite cu ploaia de primăvară. © CCC

Luna se strecoară-alene Printre ceţi, cernînd scântei, Şi pe Tristele poeme, Varsă trist lumina ei. Pe întinsul drum iernatic, Troica lunecă în zbor, Clopoţelul singuratic Clinchetă chinuitor. Surugiul pune-n cîntec Ceva scump, natal şi sfânt: Cînd al doilea descîntec, Cînd al inimii avînt... Nici lumini nu sînt, nici sate, Frig, pustiu, zăpezi... Şi doar Stîlpii verstelor vîrstate, Dinaintea mea răsar... Mi-i urît... Dar mîine, Nina Va zîmbi în faţa mea, Focu-şi va juca lumina, Ochi în ochi voi sta cu ea. Minutarul, făr-odihnă, Drumul său şi-l va urma, Pe noi singuri stînd în tihnă Miezul nopţii ne-o lăsa. Surugiul, cum i-e felul, Moţăie. Sînt trist, mi-e dor... Luna-n ceaţă; clopoţelul Clinchetă chinuitor... (Drum de iarnă) (traducere de George Lesnea)

Iarna desenează ceea ce pictează vara. © CCC

Ianuarie e luna viselor. (Un simț al anotimpurilor) © CCC

Te uită cum ninge decembre... Spre geamuri, iubito, priveşte -- Mai spune s-aducă jăratec Şi focul s-aud cum trosneşte.   Şi mână fotoliul spre sobă, La horn să ascult vijelia, Sau zilele mele -- totuna -- Aş vrea să le-nvăţ simfonia.   Mai spune s-aducă şi ceaiul, Şi vino şi tu mai aproape, -- Citeşte-mi ceva de la poluri, Şi ningă... zăpada ne-ngroape.   Ce cald e aicea la tine, Şi toate din casă mi-s sfinte, -- Te uită cum ninge decembre... Nu râde... citeşte nainte.   E ziuă şi ce întuneric... Mai spune s-aducă şi lampa -- Te uită, zăpada-i cât gardul, Şi-a prins promoroacă şi clampa.   Eu nu mă mai duc azi acasă... Potop e-napoi şi nainte, Te uită cum ninge decembre... Nu râde... citeşte nainte. (Decembre) Decembre - Nicu Alifantis

Iată c-a început să cadă Lin, încet prima zăpadă, Eu alerg, alerg pe-afară Căci o văd întâia oară.   N-am ştiut că sunt pe lume Flori atât de dulci şi moi. Îngerii din cer presară Vrajă albă peste noi. (Primăvara)

August e coacerea grânelor pe câmpurile dogorind, parfumul de piersici coapte de pe crengile pomilor, de porumb dulce cu unt fierbinte pe știuleți. Dalii pline de viață aruncă uriașe flori ciufulite prin grădini și florile de joe-pye pudrează pajiștea cu violet. (Forma unui an) © CCC

…Norilor, o, norilor, Unde-i țara florilor? Unde ea acum trăiește, Iară câmpul înverzește Și codrul văzând-o crește; Și când trece prin grădină Toți copacii i se-nchină Și încep să înflorească, Pe ea s-o împodobească ­ Căci văzând-o, toată țara Crede că e primăvara. (Între nouri și-ntre mare) Între nouri și-ntre mare - recită Adrian Pintea

Precum aduce-n sârg cu sine Spre ţara de-unde-a fost gonit Un rege-n furie-oştiri străine, Aşa vedeam un vânt grăbit Cu norii după el cum vine.   Urlând le cârmuia cărarea Purtându-i în năvală orbi, Părea că varsă-ndepărtarea Şi mii de lupi şi mii de corbi De-a valma să-nspăimânte zarea.   Silit-au codri mari să mugă Şi-n turn, de unde-i supăra Al clopotelor cânt de rugă, Trăsniră, şi-un potop era Urgia ce-au făcut-o-n fugă.   Cu ei o noapte-nfricoşată Ca iadul peste văi trecu: Dar însăşi parcă-nspăimântată De-atâta spaimă ce făcu, De-abia veni, pierind deodată.   S-a dus cum a venit. Departe Spre-adâncul orizont s-a dus Şi spaime-acum pe-acolo-mparte. Şi iar s-a luminat pe sus Şi râde soarele lui marte! (Furtuna primăverii)