E bine să fim copii uneori și nu e moment mai potrivit decât Crăciunul, de vreme ce marele său Întemeietor era și el copil.
(Poveste de Crăciun, cap. 3, Cel de-al doilea duh dintre cele trei)
E bine să fii copil uneori, şi niciodată nu e mai bine decât de Crăciun, când creatorul era el însuşi copil.
(Poveste de Crăciun)
© CCC
Oamenii, mai ales cei bogați, preferă să aibă un singur copil și să-l facă bogat.
(Jacquou Rebelul)
© CCC
Da, greşelile le făcea cu puritatea, cu simplicitatea şi cu neglijenţa unui copil. A unui copil care se simţea iubit şi ştia că i se iartă orice.
(Despre George Topârceanu, din corespondența Otiliei Cazimir)
Cu ale amurgului suspine
Vine sprintenul copil,
Paj al viselor senine
Şi-al speranţelor de-april.
Din adâncul inimii iubim numai pe copilul nostru şi opera noastră.
(Așa grăit-a Zarathustra)
Orice carte care ajută copilul să-şi formeze obiceiul de a citi, care transformă cititul într-o nevoie profundă şi continuă, este bună pentru el.
Să lupt cu vraja-ţi am voit
Prea îndelung, frumoasă vară;
Azi, inima-mi s-a îmblânzit,
Plăcerea-n vinele-mi coboară.
Mă-ndrept spre liliac, pe drum
Şi sub castanul ce-nfloreşte,
Aş vrea parcă să spun: «Acum
Nimica nu mă mai opreşte!»
O vrajă mă-nfioară: sus,
Lin tremurând, un nor văd parcă;
Pe-aripa morţii, doru-mi, dus,
Alunecă precum o barcă.
Un tren – o ce plăcuţi fiori…
Când vocea-i în văzduh irumpe,
Cu nervii frânţi, ai vrea să mori;
Dar zilele, îţi zici, sunt scumpe.
Un suflet tânăr, ah, aş vrea,
Cu mine-n seara prea frumoasă…
Ar respira sfârşeala mea,
Ca salcia mai romanţioasă.
I-aş spune: « Vezi, nu tu mă ţii,
Ci doar ispita nopţii, toată;
Ea m-a schimbat, de parc-aş fi
O porumbiţă însetată.
Biet copilandru,-aleanul greu,
Tot aurul ce-l port în sânge,
Tristeţea sufletului meu
Doar nopţii singure-mi pot plânge.
Copacii-au simţuri şi râvnesc,
Iar noaptea-i, vai, neputincioasă;
Suspinele-i se risipesc
În bolta fumurie, joasă.
Văzduhul, vezi, e înflorit.
O, taci, pe tine te vreau doară;
Vreau ochiu-ţi împăinjenit…
Un suflet fii, ce se-nfioară.
Un strigăt lung, necontenit.
Şi plângi, copilul meu iubit!
(Seară romantică)
Ce proaspată mireasmă de cătină, de coajă
Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit;
Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă;
Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.
Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele;
Şi iarba şi sămânţa şi mugurul verzui,
Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele;
Nu-i primavară numai, deşi nici vară nu-i!
Ce străluciri, ce poze de încântare pline!
Flori de migdal şi piersic, corolele clătind,
Vibrează ca o roză roire de albine,
Cu inima parfumate şi guri spre noi tânjind.
Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură!
Pe la ferestre, storuri de trestii odihnesc;
Chiar gâzele-n nisipuri, sub umbra de răsură,
Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc.
Nu simţi nimic, nici vârsta, nici doruri, nici regrete;
Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur,
Cu braţele întinse, pe ţărm să se desfete
Pe pajiştea tivită de cerul de azur.
Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde…
Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir;
Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.
O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir!
(Amiază paşnică)