Să lupt cu vraja-ţi am voit

Prea îndelung, frumoasă vară;

Azi, inima-mi s-a îmblânzit,

Plăcerea-n vinele-mi coboară.

Mă-ndrept spre liliac, pe drum

Şi sub castanul ce-nfloreşte,

Aş vrea parcă să spun: «Acum

Nimica nu mă mai opreşte!»

O vrajă mă-nfioară: sus,

Lin tremurând, un nor văd parcă;

Pe-aripa morţii, doru-mi, dus,

Alunecă precum o barcă.

Un tren – o ce plăcuţi fiori…

Când vocea-i în văzduh irumpe,

Cu nervii frânţi, ai vrea să mori;

Dar zilele, îţi zici, sunt scumpe.

Un suflet tânăr, ah, aş vrea,

Cu mine-n seara prea frumoasă…

Ar respira sfârşeala mea,

Ca salcia mai romanţioasă.

I-aş spune: « Vezi, nu tu mă ţii,

Ci doar ispita nopţii, toată;

Ea m-a schimbat, de parc-aş fi

O porumbiţă însetată.

Biet copilandru,-aleanul greu,

Tot aurul ce-l port în sânge,

Tristeţea sufletului meu

Doar nopţii singure-mi pot plânge.

Copacii-au simţuri şi râvnesc,

Iar noaptea-i, vai, neputincioasă;

Suspinele-i se risipesc

În bolta fumurie, joasă.

Văzduhul, vezi, e înflorit.

O, taci, pe tine te vreau doară;

Vreau ochiu-ţi împăinjenit…

Un suflet fii, ce se-nfioară.

Un strigăt lung, necontenit.

Şi plângi, copilul meu iubit!

(Seară romantică)