Eh! Ce naiba! Trebuie să fiarbă uneori! Dumnezeu ar fi pus apă în venele noastre şi nu sânge, dacă ar fi vrut să fim imperturbabili peste tot şi întotdeauna!
(Michel Strogoff)
© CCC
Să lupt cu vraja-ţi am voit
Prea îndelung, frumoasă vară;
Azi, inima-mi s-a îmblânzit,
Plăcerea-n vinele-mi coboară.
Mă-ndrept spre liliac, pe drum
Şi sub castanul ce-nfloreşte,
Aş vrea parcă să spun: «Acum
Nimica nu mă mai opreşte!»
O vrajă mă-nfioară: sus,
Lin tremurând, un nor văd parcă;
Pe-aripa morţii, doru-mi, dus,
Alunecă precum o barcă.
Un tren – o ce plăcuţi fiori…
Când vocea-i în văzduh irumpe,
Cu nervii frânţi, ai vrea să mori;
Dar zilele, îţi zici, sunt scumpe.
Un suflet tânăr, ah, aş vrea,
Cu mine-n seara prea frumoasă…
Ar respira sfârşeala mea,
Ca salcia mai romanţioasă.
I-aş spune: « Vezi, nu tu mă ţii,
Ci doar ispita nopţii, toată;
Ea m-a schimbat, de parc-aş fi
O porumbiţă însetată.
Biet copilandru,-aleanul greu,
Tot aurul ce-l port în sânge,
Tristeţea sufletului meu
Doar nopţii singure-mi pot plânge.
Copacii-au simţuri şi râvnesc,
Iar noaptea-i, vai, neputincioasă;
Suspinele-i se risipesc
În bolta fumurie, joasă.
Văzduhul, vezi, e înflorit.
O, taci, pe tine te vreau doară;
Vreau ochiu-ţi împăinjenit…
Un suflet fii, ce se-nfioară.
Un strigăt lung, necontenit.
Şi plângi, copilul meu iubit!
(Seară romantică)
In Italia, timp de 30 de ani, sub tutela familiei Borgia, s-au inregistrat razboaie, o teroare de nedescris, crime si varsare de sange, dar italienii au reusit sa ni-i dea pe Michelangelo, Leonardo da Vinci si Renasterea in sine. In Elvetia, a existat mereu o dragoste frateasca; au avut 500 de ani de democratie si pace si ce ne-au oferit? Ceasul cu cuc.
E adevarat ca paginile frumoase ale istoriei sunt coplesite ca numar de cele intunecate sau stropite cu sange, ca de aici mintile grabite scot motive de condamnare pentru umanitate, dar privite de la inaltimea trebuitoare, istoria povesteste un mare triumf al energiei omenesti, care e oprita adesea in loc, care pierde din roadele silintelor sale, dar care-si castiga inapoi, prin lupta indaratnica, cuceririle cotropite un timp de inconstienta barbarului, de nisipul deserturilor.
Pierdut in mijlocul pustietatilor universului, singur pe mica farama de pamant ce se rostogoleste cu o viteza ce scapa simturilor noastre, undeva in adancul spatiului infinit, hartuit de chinuitoarea intrebare “care este rolul existentei?”, omul merge darz, tot inainte, si tot mai sus, pe drumul biruintei sale asupra tuturor tainelor pamantului si cerului. El merge inainte semet, singuratic, stropind cu sangele sau drumul acesta spinos, facand sa rasara din fiecare strop de sange fierbinte florile nepieritoare ale poeziei: chemarile pline de dor ale sufletului sau inflacarat si le preface cu maiestrie in muzica; din experienta sa creeaza stiintele, imbogatind cu fiecare pas al sau viata, asa cum soarele imbogateste pamantul cu razele-i generoase.