Citate de Nichita Stanescu

Ceea ce suntem, numai aceea putem vedea.

Toti oamenii mari au fost la inceput ignorati.

Când întâlnești un om cu o personalitate deosebită ar trebui să-l întrebi ce cărți citește.

In fond de ce dorim sa fim mari, sa fim genii creatoare? Pentru posteritate? Nu. Pentru a ne arata multimea cu degetul? Nu. Ci pentru a ne mentine truda zilnica in incredintarea ca ceea ce facem merita osteneala, ca este ceva unic. Pentru azi, nu pentru eternitate.

Prietenii mei nu sunt multi, dar sunt, in schimb, nenumarati.

A iubi inseamna, intrucatva, a fi aidoma, a impartasi.

Rolul artei nu este in primul rand acela de a exprima idei, ci acela de a exprima tensiunea ideilor.

Oamenii mari in istorie sunt aceia ale caror scopuri particulare cuprind un element esential, vointa spiritului general al lumii…Oamenii cu insemnatate istorica generala sunt aceia ale caror scopuri au o valoare universala.

Oamenii sunt in asa fel facuti, incat nu numai ca prezinta la fiecare pas diversitati ireductibile, dar si instinctele lor cele mai adanci ii imping, in mod irezistibil, sa-si traiasca viata in chip diferit, adica fiecare in felul sau.

Ea devenise încetul cu încetul cuvânt, fuioare de suflet în vânt, delfin în ghearele sprâncenelor mele, piatră stârnind în apă inele, stea înlăuntrul genunchiului meu, cer înlăuntrul umărului meu, eu înlăuntrul eului meu. (Semn 12)

Spiritul de moderatie si oarecare intelepciune in viata ii lasa pe oameni in obscuritate: le trebuie merite mari pentru a fi cunoscuti si admirati sau, poate, pacate mari.

Am dorit atat de mult sa fiu ceea ce sunt atunci cand voiam sa fiu cel care am devenit! © CCC

Un om nu se poate resemna cu propria sa discontinuitate… el nu poate permite nici timpului, nici fiintei sale, nici contului pe care il are la banca sa-i dicteze o filozofie a vietii, ci are nevoie sa-si creeze el insusi un cadru moral care sa-i asigure continuitatea sa ca personalitate.

Calea grabnica spre inaltarea in virtute a incepatorilor este tacerea buzelor, inchiderea ochilor si surzenia urechilor.

De mult negru mă albisem De mult soare mă-nnoptasem De mult viu mă mult murisem Din visare mă aflasem Vino tu cu tine toată Ca să-ntruchipăm o roată Vino tu fără de tine Ca să fiu cu mine, mine O răsai, răsai, răsai Pe infernul meu, un rai O rămâi, rămâi, rămâi Palma bate-mi-o în cui Pe crucea de carne Când lumea adoarme. (Dezâmblânzirea)

…Numai entuziasmul impersonal pentru ceea ce stii ca este adevarul in gandirea ta si pentru ceea ce simti ca este frumos in inchipuirea ta, numai aceasta iti pune pe frunte  semnul celor chemati.

Trebuie mereu sa studiezi natura celorlalti, inainte de a da liber curs propriei naturi.

Oamenii mari sunt meteori care se mistuie pentru a lumina universul.

Tocmai acum, tocmai acum când o iubesc cel mai mult, tocmai acum am mințit-o. Tocmai acum, tocmai acum când ea ține cel mai mult la mine, tocmai acum am umbrit-o. Tocmai acum, tocmai acum când ea se gândește la mine, fluier a pagubă. Tocmai acum, tocmai acum când ea e cea mai frumoasă de pe lumea stelelor mele, orbesc. Tocmai acum, tocmai acum când îi simt grația străbătând toate zidurile orașului, surzesc. Tocmai acum, tocmai acum când simt că ei îi este dor de mine, îmi jignesc prietenii nemaisuportând cât de dor poate să-mi fie de ea. Tocmai acum, tocmai acum când ea își calcă de drag de mine rochia în carouri, eu stau și curăț lănci cu benzină ca să le azvârl în animale și în vulturi. Tocmai acum, tocmai acum când ar fi trebuit să fiu cuprins de o tandră alergare, mă prelungesc în vis de frica de a fi fericit. Tocmai acum, tocmai acum când ea iradiază de lumina inimii ei, citesc despre toate novele și toate stelele explodate și mă lungesc cât cea mai lungă stradă din oraș și mă asfaltez și mă îmbrac în ninsoare și gheață, mai ales în gheață, mai ales în gheață, mai ales în gheață, ca ea, scumpa și divina de ea trecând să alunece și să cadă și să-și rănească glezna, pe care, doamne, de atâta vreme nu i-am mai sărutat-o. La urma urmei, cine are curajul să sărute o gleznă dacă ea nu șchioapătă?! (Ea)

Denumim spiritul unui om modul lui obisnuit de a gandi. Exista in fiecare din noi o anumita deprindere care-l stapaneste, il sileste sa priveasca mai intai aici, apoi acolo, sa priveasca vreme indelungata sau putina vreme, repede sau incet, ii sugereaza imaginile, filozofia sau zeflemeaua, pentru ca necesitatea a devenit pentru ei caracter, vointa, gust.