Citate de Lucian Blaga

Excesele introspectiei: in oglinda in care te privesti nu incerca sa-ti vezi si respiratia. Altfel, ii tulburi luciul. Si atunci, nu te mai vezi deloc.

Simtul comun nu poate lua proportii geniale, decat sub forma umorului.

In jurul oamenilor mari in puteri si mari in egoism gasim adesea o specie de oameni pe care nu admiratia sau entuziasmul ii apropie de cei tari, ci placerea de a fi mijloace in mana acelora. Credeti-ma: exista sclavi din fire.

Viori sunt femeile, tremur în palme răsfrânt. Le slăvesc şi le cânt pentru sfârşitul de drum ce-l au pe pământ. Lemn moale, lemn sfânt! Viori sunt femeile, vibraţie fără cuvânt, viori aprinse subt arc în flăcări şi fum. (Viori aprinse, femeile)

Timpul, singurul care creeaza renumele oamenilor, face in cele din urma ca defectele lor sa fie demne de respect.

Poti adanci asa de mult o problema, incat sa faci imposibila rezolvarea ei...

Sa nu crezi ca esti fara entuziasm si nu muncesti, fiindca ai descoperit ca viata n-are nici un rost: mai curand invers: ai ajuns la sarmana intelepciune ca viata n-are nici un inteles, fiindca esti slab si fara avant.

Incrucisarea a doua priviri, o clipa de tacere intre doi oameni, un simplu cuvant care nu ajunge pana la urechile celuilalt, pot sa fie un strop de istorie universala.

Cei mai multi dintre noi traim in lumea exterioara si ne identificam (o facem de la trei ani) cu imaginea noastra din oglinda. Suntem cei care suntem. Cand spunem "eu", ducem aratatorul spre piept: sunt corpul meu, un lucru din lumea larga. De obicei n-avem timp de introspectie si, daca ne cautam constient propria noastra fiinta, o facem nu catre interior, ci spre suprafata mereu schimbatoare si colorata a vietii, ca un alergator care ar porni o cursa tasnind invers din start.

Daca am fi absolut siguri de virtutile memoriei, nu am ridica monumente.

Spiritul este prin natura sa intolerant. Materia, viata, istoria - sunt dascalii care-l initiaza in doctrina tolerantei.

Există un proverb indian care spune că fiecare este o casă cu patru camere, una fizică, una mentală, una emoțională și una spirituală. Majoritatea dintre noi tind să locuiască într-o singură cameră de cele mai multe ori, dar dacă nu intrăm în fiecare cameră în fiecare zi, chiar dacă doar pentru a o menține aerisită, nu suntem o persoană completă. © CCC

Anumiti oameni sunt mai mult decat indivizi, sunt umanitati. In ei salasluiesc toate virtualitatile deopotriva.

Literatura aforistica e sarea gandirii.

Aburii ce se ridică dintr-o baltă murdară sunt tot așa de curați ca și aburii ce se înalță din cel mai limpede râu.

Un conducator al unei mari miscari sociale nu este decat oglinda in care se reflecta, in dimensiuni colosale, credintele, necesitatile, preocuparile si obiceiurile unei natiuni intr-o epoca data a istoriei.

Foarte multe sofisme nu se nasc din lipsa de logica, ci din prea multa logica - ca sa zicem asa - anume, atunci cand operam cu mai multa logica, cu mai multa analiza, cu mai multe subtilitati metodice decat pretinde simplicitatea elementara a obiectului pe care-l cercetam - cand cheltuim mai multa forta decat pretinde problema.

Nesocotindu-mă niciodată o persoană atât de importantă [pentru a fi o personalitate marcantă a culturii române], nu m-am gândit la atributele care mă caracterizează. De altfel, de mic copil am suferit de o timiditate inhibitorie faţă de lumea din jur. M-a stăpânit toată viaţa, în ciuda jovialităţii mele. Nimeni n-a ştiut şi, probabil, n-a bănuit ce chin era pentru mine luarea cuvântului în public. Fiecare seminar, fiecare curs, fiecare conferinţa erau insoţite de un trac care-mi oprea cuvintele în gât. Făceam aproape totdeauna crize de tahicardie, din pricina efortului, a emoţiei, dar mai ales de teamă că n-am să izbutesc să spun tot ce trebuie spus, să dau auditoriului satisfacţia unei comunicări depline. Dar fie rutina, fie apropierea studenţilor de mine, mi-au dat încredere în ceea ce făceam şi în ceea ce urmăream: să le lărgesc orizontul de cultură, să-i fac să iubească literatura, să-i înalţ spre lumea valorilor. Rezultatele au fost treptat tot mai bune. Studenţii veneau la mine nu numai pentru chestiuni de specialitate, ci şi cu întrebări de viaţă, ca la un duhovnic. Până astăzi primesc mărturiile afecţiunii lor. Unii vin să mă vadă chiar la Văratec, alţii îmi scriu sau îmi trimit cărţile lor, cu calde evocări ale anilor lor de formaţie.

Cine vrea sa se ridice deasupra celorlalti trebuie sa se pregateasca de lupta, sa nu dea inapoi in fata nici unei greutati.