Citate despre Admiratie

Opreste trecerea! Stiu ca unde nu e moarte, nu e nici iubire - si totusi, te rog: opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne masuri destramarea.

Matematicianul este imblanzitorul ce a domesticit infinitul.

Aforismele cele mai valabile au un efect de descantec. Ele sunt ganduri care vrajesc.

Cea mai frumoasa si in acelasi timp cea mai legitima urare ce-o poti face cuiva este: “Sa ajungi in tara fagaduintei. Pe care o porti in tine.” (Elanul insulei)

Sunt oameni care, de teama sa nu abuzeze in vreun chip, prefera sa nu faptuiasca nimic. Despre acesti oameni se poate spune ca insasi simpla lor existenta este un abuz.

Admiratia e un sentiment rece, care prin caracterul ei de uimire inerta, exclude orice pasiune mai calda.

Urasti viata? Nu cred. Viata e ca o femeie pe care o iubesti si care te insala. Toata ura ce ti-o indrepti impotriva ei e in fond tot dragoste.  Oare ai uri pe femeia care te-a inselat daca n-ai mai iubi-o inca?

In orice mare cultura pietrele de hotar sunt poetii si filozofii.

Incrucisarea a doua priviri, o clipa de tacere intre doi oameni, un simplu cuvant care nu ajunge pana la urechile celuilalt, pot sa fie un strop de istorie universala.

Virtualmente, orice ideal este o mustrare de constiinta.

Când hoinărind, alăturea, noi mână-n mână ne găsim cu ochii la aceeaşi stea - mai e nevoie de destin? (Strofe de-a lungul anilor)

Ce teorie a cunoasterii adopti este un pas de o importanta enorma pentru viata sufleteasca, caci teoria cu­noasterii nu este o simpla teorie intre multe altele, ci inceputul stralucit sau dezastruos al unei adanci sau marginite conceptii despre lume.

Instinctele noastre formeaza capitalul cu care Natura ne crediteaza si pe care tot ei trebuie sa i-l restituim. Platiti-va datoriile la timp si nu aduceti Natura in situatia de a pune sechestru pe tot ce aveti.

Atatia pomi, pe care vanturi napraznice nu-i pot frange, se rup sub greutatea propriului lor rod…

Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă, de-această bancă unde stăm tâmplă fierbinte lângă tâmplă.   De pe stamine de alun, din plopii albi, se cerne jarul. Orice-nceput se vrea fecund, risipei se dedă Florarul.   Polenul cade peste noi, în preajmă galbene troiene alcătuieşte-n aur fin. Pe umeri cade-ne şi-n gene.   Ne cade-n gură când vorbim, şi-n ochi, când nu găsim cuvântul. Şi nu ştim ce păreri de rău ne tulbură, pieziş, avântul.   Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă, de-această bancă unde stăm tâmplă fierbinte lângă tâmplă.   Visând, întrezărim prin doruri - latente-n pulberi aurii – păduri ce ar putea să fie şi niciodată nu vor fi. (Risipei se dedă florarul)

Cum pretindem de la vointa, din care izvorasc faptele, un caracter, asa pretindem si de la inteligenta, din care izvorasc gandurile, un caracter. Uneori, intalnim spirite foarte inteligente, dar fara caracter intelectual.

Ea canta si eu ascult. Pe buzele ei calde mi se naste sufletul.

Poetul - un donator de sange la spitalul cuvintelor.

De cate ori o putere noua tasneste in noi, ni se tulbura sufletul ca apa unei fantani in care s-a desfundat un izvor nou.