Există ceva sacru în lacrimi. Nu sunt semnul slăbiciunii, ci al puterii. Vorbesc mai elocvent decât zece mii de limbi. Ele sunt mesagerii durerii copleșitoare, ai regretului profund și ai iubirii nespuse.
© CCC
Trăiesc un sentiment necunoscut; melancolia şi moliciunea lui mă obsedează şi ezit să-i dau numele frumos şi grav de tristeţe. E un sentiment atât de complet, de egoist, încât aproape că-mi e ruşine că tristeţea mi s-a părut întotdeauna onorabilă. Cunoşteam doar melancolia, regretul şi, mai rar, remuşcarea. Astăzi, ceva cade peste mine, ca o mătase, enervantă şi molatică, separându-mă de ceilalţi.
(Bună ziua, tristețe)
Doamne, ce-am făcut din viaţa mea, din harurile cu care am venit pe lume şi pe care n-am ştiut să le apăr de mine însămi şi de înrîuririle nefaste.
În 1989, Maria Banuș a avut, în sfîrşit, o bucurie – Premiul Herder. După revoluţie, în 1990, după nopţi nedormite, a scris cu amărăciune rândurile de mai sus, dezamăgită de faptul că era privită ca o poetă a perioadei comuniste, pentru că a scris poezii închinate luptei revoluționare a Partidului Comunist.
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum,
Inimă răcită prea devreme.
S-o pornesc din nou desculţ la drum
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.
Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii.
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!
În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.
Toţi suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fagii frunzele deşarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.
(Nu regret, nu mă jelesc, nu strig)
(Traducere George Lesnea)
Ce aș schimba din trecutul meu?! Cred că l-aș schimba de tot! Aș schimba tot! În primul rând… mi-aș alege altă profesie. De fapt, intenția mea primă a fost spre medicină. Și am regretat totdeauna că nu am făcut medicina, fiindcă eu cred că aș fi fost de foarte mare folos. În primul rând pentru că îmi este foarte milă de tot ce este viață. Mie mi-e milă și să rup o floare. Pentru că știu că și ea suferă. Nu se poate, dacă sunt celule vii, să nu le doară. De asta v-am spus că, atunci când iți iei un animal în casă, îți iei durere.
Eu nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi –
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?
(Vei plânge mult ori vei zâmbi?)
Mi se pare mult mai important să ai o relație stabilă cu un om de care te leagă niște principii, niște sentimente și niște amintiri decât să te lansezi într-o pasiune care ține și ea cât ține și după aceea trece, și să ai regretul că ai renunțat la ceva ce reprezenta o stabilitate în viața ta, pentru un lucru trecător.
Ce proaspată mireasmă de cătină, de coajă
Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit;
Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă;
Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.
Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele;
Şi iarba şi sămânţa şi mugurul verzui,
Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele;
Nu-i primavară numai, deşi nici vară nu-i!
Ce străluciri, ce poze de încântare pline!
Flori de migdal şi piersic, corolele clătind,
Vibrează ca o roză roire de albine,
Cu inima parfumate şi guri spre noi tânjind.
Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură!
Pe la ferestre, storuri de trestii odihnesc;
Chiar gâzele-n nisipuri, sub umbra de răsură,
Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc.
Nu simţi nimic, nici vârsta, nici doruri, nici regrete;
Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur,
Cu braţele întinse, pe ţărm să se desfete
Pe pajiştea tivită de cerul de azur.
Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde…
Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir;
Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.
O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir!
(Amiază paşnică)