Serghei Esenin

Serghei Esenin, Serghei Aleksandrovici Esenin, 3 oct. 1895 – 28 dec. 1925, poet liric proeminent al Rusiei secolului al XX-lea. A fost unul dintre cei mai populari și cunoscuți poeți ruși ai secolului XX, cunoscut pentru „evocările sale lirice și nostalgia pentru viața satului copilăriei sale – fără imagini idilice – prezentată în toată duritatea ei, ca un blestem implicit asupra urbanizării și industrializării.”  A trăit 30 de ani.

Alături de Nikolai Kliuiev (poet rus de seamă, influențat de mișcarea simbolistă, naționalism intens și dragostea pentru folclorul rus), a fost singurul poet al generației sale care nu era orășean.

S-a născut într-adevăr într-o familie de țărani, într-un sat de la marginea orașului Riazan. După ce a devenit profesor, a plecat la Moscova, apoi la Petrograd, unde a frecventat diverși poeți și în special pe Kliuiev.

Prima sa colecție a fost publicată în 1916, Radunița (Ziua pomenirii), în care își cântă dragostea și preocuparea pentru Rusia rurală. A avut o atitudine favorabilă, dar de partea țăranilor, față de Revoluția din Octombrie, crezând că poate recrea paradisul pierdut al Rusiei patriarhale (Inonia, 1918).

Entuziasmul i-a scăzut în momentul apariției Noii Politici Economice (NEP, sistem de reforme economice care introduceau un compromis cu economia de piață; în Uniunea Sovietică, acest sistem a fost instituit de către Vladimir Ilici Lenin în 1921) și s-a lansat în viața boemă, a început să bea și să adopte un stil provocator, dar rămânea un mare poet, care proclamă în Spovedania unui huligan (1920):

„Toamna desfrunzită a sufletelor voastre

îmi place s-o luminez în amurguri.”

Aceasta a  fost perioada aventurii lui cu Isadora Duncan. Au călătorit împreună în Europa și Statele Unite. La întoarcere, Esenin a redactat o constatare  amară despre sine și despre țara sa, în Moscova cârciumăreasă (1921-1924).

Totuși, constata, conștient că este imposibil să se întoarcă înapoi și trebuie să se adapteze la Rusia sovietică, cântând gestul revoluționar în Balada celor douăzeci și șase (1924) sau Anna Sneghina. (1925), o lungă poezie despre revoluția din sat.

Și-a creat un stil epurat care conferă frumusețea ultimelor sale poezii, precum celebra Scrisoare către mama.

Încă o dată a fugit prin Caucaz (Motive persane, 1925), dar, chinuit de angoasă și victimă a halucinațiilor pe care le evocă într-o manieră frapantă în Omul negru (1925), se sinucide prin spânzurare.

Lirica sa este contemplativă, de expresie modernă, caracterizată prin imagism și o mare varietate de tonuri afective, de la perceperea cosmică a naturii ruse până la evocarea miturilor vechi păgâne și creștine, de la nostalgia satului până la fronda față de formele civilizației orașului.

Opere principale:

Poezii: Ziua pomenirii (Radunița), 1915; Seninul, 1918; Transfigurare, 1918; Ceaslovul satelor, 1918; Inoniia, 1918; Toboșarul ceresc, 1918; Cheile Mariei, 1919; Confesiunea unui huligan, 1920; Pugaciov, 1921; Moscova cârciumăreasă, 1924; Balada celor douăzeci și șase, 1924; Rusia sovietică, 1925; Anna Sneghina, 1925.

Proză: Văgăuna și alte scrieri în proză, 1992.

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.