În ziua în care a murit tatăl meu, pe 30 iulie 1980, realitatea a încetat să mă mai fascineze. Aveam cincisprezece ani, de-abia îmi revin. Pentru mine, el a fost, rând pe rând, clovnul meu, Hamlet, d'Artagnan, Mickey şi trapezistul meu preferat; dar mai presus de toate, a fost cel mai viu om pe care l-am cunoscut vreodată. Pascal Jardin, supranumit Zubial de copiii lui, nu a acceptat niciodată să se lase condus de fricile sale. Zubial aveat talentul de a trăi netrăitul, de parcă fiecare moment ar fi fost ultimul. Improbabilul era obișnuitul său, contradictoriul era domeniul lui. Se plictisea la cină? O declara imediat și părăsea masa, sărutând mâna stăpânei casei. Dorea o femeie căsătorită? Nu se temea să-i spună soțului ei despre asta în public și să urce pe fațada căminului conjugal în aceeași seară pentru a încerca să o răpească.
(Zubial)
La aproape douăzeci de ani de la moartea tatălui său, Pascal Jardin, Alexandre se împacă cu figura lui excentrică și greoaie. Își urma excesele, fantezia, grandoarea de când a lăsat un cec de peste un milion de franci într-o cabină telefonică, doar pentru a simți fiorul riscului (dacă ar fi fost încasat, ar fi fost ruinat), până la aventurile erotice îndrăznețe ale unui iubitor de infidelitate, la liturghiile pentru iertarea păcatelor, postmortem, organizate de soția sa (mama lui Alexandre) pentru toate femeile soțului ei, fiecare cu amintirea „isprăvilor” sale. Pe măsură ce imaginile acestui geniu al paradoxului se derulează, nostalgia pentru un tată care nu este întotdeauna înțeles și adesea dificil de tolerat este inevitabilă. Un om excepțional, greu de avut alături, care nu a încetat să depună mărturie despre crezul său: Viața ca fantezie.
© CCC
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum,
Inimă răcită prea devreme.
S-o pornesc din nou desculţ la drum
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.
Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii.
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!
În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.
Toţi suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fagii frunzele deşarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.
(Nu regret, nu mă jelesc, nu strig)
(Traducere George Lesnea)
Pentru ce te zbuciumi şi amar zâmbeşti?
Dragă-mi este alta, tu deloc nu-mi eşti.
Ştii prea bine însăţi, ştii prea bine tot -
N-am venit la tine, să te văd nu pot.
N-am avut ce face, când pe-aici treceam,
Şi mi-a dat prin minte să mă uit pe geam.
(Pentru ce te zbuciumi)
(Traducere George Lesnea)
Aş vrea să fiu pînză galbenă la corabia
Care pluteşte spre ţărmuri noi...
(Spovedania unui huligan)
Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă?
Ţie cu supunere mă-nchin!
Mica-ţi casă, seara de aramă,
Lumineze-o paşnic şi senin.
Mi se scrie că eşti tulburată,
Că ţi-i dor de mine ne-ncetat,
Că ades baţi drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.
În albastre seri ţi se năzare -
Gând pustiu, ce lacrimei dă val -
Că la crîşmă, într-o-ncăierare,
Mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal.
Mamă, nu-i nimic! Delirul fură
Gândul tău, ducându-l spre prăpăd;
Nu-s beţiv chiar în aşa măsură,
Ca pierind, să nu te mai revăd.
Ca-n trecut mi-i inima duioasă,
Am un vis, un vis pe care-l storc:
Să mă smulg din dorul ce m-apasă
Şi la noi acasă să mă-ntorc.
Eu voi reveni pe când răsfaţă,
Pomii-n floare, satul meu tăcut.
Dar să nu mă scoli de dimineaţă,
Cum opt ani în urmă ai făcut.
Nu trezi deşertăciunea crudă,
Nici regretul că mă risipesc.
Prea devreme, pierdere şi trudă,
Mi-a fost dat trăind să pătimesc.
Să mă rog tu nu-mi mai da poveţe!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi eşti reazem la tristeţe,
Numai tu dai vieţii mele rost.
Fie-ţi deci neliniştea uitată,
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,
Nu mai bate drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.
(Scrisoare mamei)
(Traducere George Lesnea)
Iubesc ținutul acela,
Iubesc mult de tot patria aceea,
Deşi stăruie în ea rugina sălcie a tristeții.
(Spovedania unui huligan)
Tatăl cel mai sever în mustrări este aspru în cuvinte, dar este tată în fapte.
(Fragmente)
© CCC
Parintii din ziua de azi doresc sa fie iubiti de copiii lor. Aceasta eroare ii conduce la tot felul de slabiciuni si comoditati.
(Fondul si forma)
© CCC
Eu am rămas acelaşi,
Cu inima, eu am rămas acelaşi.
Ca albăstrelele în orz înfloresc pe faţa mea
ochii.
Ţesînd din poeme pînze de aur,
Aş vrea să vă spun ceva duios.
(Spovedania unui huligan)
Sînt bolnav de amintirea copilăriei.
Visez pîcla umedă a serilor de Aprilie,
Şi ulmul aşezat pe vine să se încălzească
La focul zorilor.
(Spovedania unui huligan)
Toamna desfrunzită a sufletelor voastre
îmi place s-o luminez în amurguri.
(Spovedania unui huligan)
Mi-aşa de bine,
Mi-aşa de bine-atunci să-mi amintesc
Lacul verde şi foşnetul plopului,
Că undeva trăiesc ai mei, tata şi mama.
(Spovedania unui huligan)
Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr.
Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.
M-a-ntrebat: "Afară viscolu-i buimac?
Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?"
Am răspuns iubitei: "Azi, prin vânt şi ger,
Cineva flori albe leapădă din cer.
Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin,
Eu şi fără tine sunt de viscol plin.
(Poartă-n ochi seninul)
(Traducere George Lesnea)
Dona Angela: Ah, Lorenzo, Lorenzo, ești de toate, filozof, moralist, jurisconsult și, inutil să spun, un gentleman. De toate, de toate, o mașină infernală de reflectat, cu excepția unui tată.
(Marele ocnaș)
© CCC
Seri, ah, seri albastre, nopți cu lună beată,
Mândru-am fost și tânăr și frumos, odată…
Pentru totdeauna, fără rost și parte,
Toate pe alături au zburat, departe…
Inima-i rănită, ochii stau s-apună….
Fericiri albastre! Nopți, ah, nopți cu lună!
(Seri, ah, seri albastre, 1925)
(Traducere George Lesnea – ”Poezii” 1957)
Lor puţin le pasă de poemele mele.
Lor le sînt drag ca apa şi cîmpul,
Ca ploaia care primăvara creşte verdeaţa.
(Spovedania unui huligan)
Lumea în care trăim e departe de a fi ideală. Mai devreme sau mai tărziu, părinții te vor părăsi și nu va rămâne nimeni care să te iubească pentru simplul fapt că exiști.
© CCC
Focul vânăt e gonit de vânt,
zările-au uitat să mă mai doară…
de iubire-ntâia oară cânt,
la scandal renunţ întâia oară.
Am fost crâng părăginit pe loc
La femei şi votcă dam năvală
Nu-mi mai place azi să beau, să joc,
Să-mi pierd viaţa fără socoteală.
E de-ajuns să te privesc tăcut
Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul
Că uitând întregul tău trecut
Tu să nu mai poţi pleca la altul.
Tu – mers gingaş, tu surâsul meu,
Dac-ai şti, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Şi cât poate de supus să fie.
Cârciumile le-aş uita pe veci
n-aş mai şti nici versul ce înseamnă
de-aş atinge-aceste braţe reci
şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă.
Veşnic te-aş urma pe-acest pământ
Departarea mi-ar părea uşoară…
De iubire-ntâia oară cânt
La scandal renunţ întâia oară...
(Focul vânăt)
Pe mesteacăn, iată,
Sub fereastra mea
Cade argintată,
Mantie de nea.
De pe ramuri grele
Cu omăt pufos,
Tivuri cu dantele
Ciucuri albi au scos.
Blând pe promoroacă
Tihna stele-a nins,
Şi-n mesteacăn joacă
Aurul aprins.
Zările coboară,
Împrejur cuminţi
Şi pe ramuri iară,
Risipesc arginţi.
(Mesteacănul)
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.