Maria Banuș
Maria Banuș, 10 apr. 1914 – 14 iul. 1999, născută în Bucureşti, poetă, traducătoare și eseistă română, de etnie evreiască. A fost recompensată cu Premiul de Stat (1951) și Premiul Internațional Gottfried von Herder (1989). A trait 85 de ani.
A absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti. A debutat cu o lirică a adolescenţei plină de senzualitate şi candoare.
Poezia matură transcrie elanul civic, orientarea spre viaţa socială: Ţara fetelor, 1937 – debut; Fiilor mei, 1949, Premiul Academiei; Bucurie, 1949, Premiul de Stat; Ţie-ţi vorbesc, Americă!, 1955; Tocmai ieşeam în arenă, 1976; Portretul de la Fayum, 1970; Oricine şi ceva, 1972; Orologii cu figuri (1984); Fiesta (1990).
A tradus din Rilke, Puşkin, Goethe, Shakespeare, Pablo Neruda, Nazim Hikmet,
André Frenaud, August Strindberg ş.a.: Din poezia de dragoste a lumii, 2 vol., 1974.
A mai publicat memorii: Sub camuflaj, 1978; publicistică: Din cronica acestor 5 ani, 1955 și teatru: Îndrăgostiţii, 1954; Magie întârziată, 1970; Himera, 1980; Noiembrie, inocentul, 1981; Horloge à Jaquemart, 1987.
A obţinut Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1986) pentru întreaga activitate. Laureată a Premiului Herder
(1989). S-a stabilit în Franţa după 1989.
Opere principale:
Țara fetelor, 1937; Bucurie, 1949; Fiilor mei, 1949; București, oraș iubit, 1953, poeme pentru copii; Versuri alese, 1953; Despre pământ, 1954; Îndrăgostiții, 1954; Ție-ți vorbesc, Americă!, 1955; Din cronica acestor 5 ani, 1955; Se-arată lumea, 1956; Torentul, 1957; Poezii, 1957.
Citate asemanatoare
-
Dar oamenii sunt răi și-i săruți ca să te aperi, florile sunt bune și nu-i nevoie să le săruți. (Însemnările mele)Fetele, pe care le cunosc de cand erau mici, sunt acum domnisoare, sunt mari. Isi duc toate povara meschina a grijilor; pentru a placea, isi strivesc copilaria sub tocurile inalte. Vor parca sa stearga orice urme ale unui trecut naiv sub stratul de pudra cu care isi ung fata. Da... Isi strivesc copilaria in fundul sufletului. Nu stiu ele sa se simta mici cat mai e vreme, cat mai e posibil. In curand vor fi cu adevarat mari, atunci nu vor mai intelege nici rasul copilariei, nici cantecul ei, care curge pe cele mai subtirele si mai senine corzi ale vietii. Imi vine cateodata sa ma fac mititica, sa ma ghemui si sa strang la piept copilaria mea; abur subtirel si palid ce vrea sa plece pentru totdeauna. (Însemnările mele)E prima zi de vacanță! Ce cuvinte miraculoase pentru o elevă. Cu toate astea, nu mă bucur. Aşa sunt eu; aştept, aştept cu nerăbdare un lucru şi, după ce l-am căpătat, nu mai îmi face nici o plăcere. (Însemnările mele)A inteles copilaria ca locul ei e acolo unde toate-s inchinate ei; si jocurile si lacrimile si rasul. Si-a mai inteles copilaria mea c-am parasit-o demult. Dar m-am departat de ea fara sa vreau, cu lacrimi amare pentru amandoua. Caci o iubeam cand plecasem de langa ea, ma agatam de ea cu deznadejde, sa mai intarzii putin clipa cand viata va depana si pentru mine un ghem, sa ma traga cu de-a sila pe locul unde domnese viata cu ascunzisurile ei adanci, din care arunca oamenilor si bune si rele. Si clipele au trecut. De data asta, ca si in alte dati, viata si-a sapat vointa cu cruzime si fara sovairi. M-a tarat dupa ea... si copilaria a ramas pe loc, indurerata, cu lacrimi in ochi si manuta indreptata cu ura spre destin. (Însemnările mele)Aș vrea să am trandafiri... sunt așa calzi și prietenoși. Când sunt mulți, în coșul în care-i vinde țiganca, sunt frumoși într-adevăr, dar rămân flori ca oricare altele. Când îi aduci în casă, în odaia ta, mai ales, îți devin prieteni, te îmbrățișează cu mirosul lor, cu culoarea, și nu știu cum - parcă așteaptă să fie și ei mângâiați. Mai că îmi vine să-i sărut. Ei sunt mai albi, mai curați decât oamenii. (Însemnările mele)Doamne, ce-am făcut din viaţa mea, din harurile cu care am venit pe lume şi pe care n-am ştiut să le apăr de mine însămi şi de înrîuririle nefaste. În 1989, Maria Banuș a avut, în sfîrşit, o bucurie – Premiul Herder. După revoluţie, în 1990, după nopţi nedormite, a scris cu amărăciune rândurile de mai sus, dezamăgită de faptul că era privită ca o poetă a perioadei comuniste, pentru că a scris poezii închinate luptei revoluționare a Partidului Comunist.Noapte frumoasa, fara stele, cu luna. Imprejur alei intunecoase, umbre de copaci pe cerul mai luminos decat ei, umbre de oameni pe pamant, umbre negre miscatoare. Frunzele se zbat putin, florile de tei ploua pe oameni petale de parfum, mai speriate, mai blande, mai mirositoare, cu cat pomii se scutura mai mult. (Însemnările mele)Aşa sunt eu; aştept, aştept cu nerăbdare un lucru şi, după ce l-am căpătat, nu mai îmi face nici o plăcere. (Însemnările mele)…sufletul si ochii se uita numai in sus, unde natura e mareata si larga si zambitoare. Acolo unde nimic nu e urat, nimic meschin. In seara asta, Dumnezeu a intins cerul de noapte, atent ca sa nu faca nici o cuta, ca nici un norisor sa nu intrerupa intinderea nemarginita. Val inchis ca marea pe-nserate, ales de Creatorul pentru placerea lunii, sa se infasoare cu el cand apare oamenilor si sa para ea cu atat mai luminoasa cu cat el e mai mohorat. Un buchet de frunze inconjura armonios aureola de spuma si lumina a lunii. (Însemnările mele)...îl iubesc pe Sorin atît de adînc, atît de cald, aş merge în foc pentru el. Pentru P. (Zaharia Stancu) nici o unghie nu mi-aş da. Dar dacă m-ar chema la el, m-aş duce. Norocul meu e că nu mă cheamă. (Însemnările mele, 1937) În 1936, poeta se căsătoreşte cu inginerul Sorin Ebner. Are ocazia de a ieşi în anii următori din mediul mic-burghez bucureştean, pe şantierele pe care le conduce soţul ei, la Braşov, Zărneşti, Mărgineanca, Petroşani etc., să facă cunoştinţă cu alte medii sociale.Stiu ca nu e nici o legatura intre opera si om, ca nu trebuie sa judec decat opera si nu legenda buna sau rea care se creeaza in jurul autorului. (Însemnările mele)Da, copilaria e si ea copil. Printre lacrimi, a vazut un sufletel cu bratele intinse spre ea si a zambit din nou. Pe urma si-a sters ochii si a alergat spre el. L-a cuprins in brate si a ras... un suflet mic are nevoie de lumina si lumina e in rasul copilariei. Si din nou a zburdat c-un copil, si l-a mangaiat si l-a adormit in soapte usoare si l-a desteptat cu cantece tesute pe raze de soare. Copilul s-a facut mare... urechile lui n-au mai auzit vorbe de basm si, ca-n basm, cantecele prietenului nu mai erau lumina in sufletul lui. Viata ii acoperea si sufletul si urechile ca sa-l smulga mai usor. Copilaria a plans din nou. Dar copilaria e totdeauna mica si un copil, dupa ce plange, rade iar... (Însemnările mele)Acum le ai pe toate, ai pentru o clipa trecutul. Plangi, in afara sau in tine... tot ce tine de trecut, de un lucru care nu mai este, e duios, e de plans. Parfum pe care-l iubesti caci vine de demult, caci vine dintr-un suflet pe care l-ai uitat. Teii isi scutura, printre frunze, parfumul de lacrimi si racoare, ca notele induiosatoare care se strecoara prin ferestre spre strada. (Însemnările mele)S-a terminat anul scolar demult. Odata cu el s-au sfarsit bucuriile si necazurile scolii. Clasa noastra nu mai exista. Fetele s-au risipit, profesorii tot asa. O mana de suflete, stranse pentru o clipa, si-a deschis pumnul si a scuturat pe vanturile deosebite ale vietii idealuri felurite. A fost o despartire banala, nimicuri aproape, neintelegand ce trista, ce plina de lacrimi grele e clipa cand un an scolar se sfarseste, cand o clasa care a existat, dispare. (Însemnările mele)Treci, cateodata, printr-o strada linistita, doborata de zaduful verii, ti-e gandul uscat ca pamantul pe care calci si, deodata, auzi de undeva un acord. Se canta intr-o casa. Te opresti si asculti. Sufletul ti se deschide larg, zambind fara sa vrea si primeste racoreala intamplatoare. Mergi inainte, de-acum poate sa fie cald, sa te latre cainii, sa arda pavajul, din unduioasa apa a muzicii a ramas o spuma subtire, fragila, o danteluta care-ti infasoara sufletul in parfumuri, ceva care aduce cu aerul sarat al marii, cu aerul dulce al gradinilor si cu cel iute al muntelui, cu mirosul tuturor florilor pomilor, cu mirosul primaverii. In viata, lunga sau scurta cum o fi ea, ai simtit pe rand toate acestea, fara sa stii ca le pastrezi in tine. (Însemnările mele)Ce a fost el, pentru mine, în ultima etapă a vieţii noastre? Preşedintele (Uniunii Scriitorilor). Un preşedinte bun pentru obşte şi care pentru mine n-a existat în nici un fel şi eu n-am existat pentru el. […] Cine a fost acest om extraordinar, bestial, uman, laş pînă la ultima degradare, puternic, gîlgîitor, de o vitalitate ce părea veşnică, acest bărbat pe care l-am iubit cu patimă şi cu dorinţa de a muri la despărţire, şi cu dorinţa chinuitoare de a avea un copil de la el, un bărbat pe care l-am purtat în sînge toată tinereţea mea, cînd am fost şi cînd n-am fost cu el, pe care l-am urît, pe care l-am dispreţuit, admirat… (Însemnările mele, 1974) Anul 1932 este anul în care, în Însemnări, apare pasiunea poetei pentru cunoscutul gazetar şi scriitor de stînga Zaharia Stancu. Tînăra de 18 ani, care colabora la revista Azi, editată de Zaharia Stancu, este prinsă în jocurile dragostei cu un bărbat mult mai experimentat, cu 12 ani mai în vîrstă, pentru care, probabil, episodul era încă o aventură. Deşi autoarea nu este naivă şi notează, pe 20 septembrie 1932: „Ce-o să se întîmple între mine şi S.? […] Prietenia noastră, ca să-i spunem aşa, nu poate duce la nimic. Nu numai atît. Presimt că ruptura o să vină curînd şi violent“, raporturile cu Stancu vor evolua furtunos, pe durata mai multor ani, într-un amestec de zbucium dramatic şi dorinţă de răzbunare.Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.