Ce proaspată mireasmă de cătină, de coajă
Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit;
Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă;
Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.
Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele;
Şi iarba şi sămânţa şi mugurul verzui,
Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele;
Nu-i primavară numai, deşi nici vară nu-i!
Ce străluciri, ce poze de încântare pline!
Flori de migdal şi piersic, corolele clătind,
Vibrează ca o roză roire de albine,
Cu inima parfumate şi guri spre noi tânjind.
Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură!
Pe la ferestre, storuri de trestii odihnesc;
Chiar gâzele-n nisipuri, sub umbra de răsură,
Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc.
Nu simţi nimic, nici vârsta, nici doruri, nici regrete;
Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur,
Cu braţele întinse, pe ţărm să se desfete
Pe pajiştea tivită de cerul de azur.
Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde…
Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir;
Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.
O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir!
(Amiază paşnică)
Fiecare om isi are sufietul lui, pe care nu poate sa-l amestece cu altul. Doi oameni se pot indrepta unul catre celalalt, pot vorbi unul cu altul si pot fi foarte apropiati. Dar sufletele lor sunt ca niste flori, fiecare a prins radacini in locul lui si nici unul nu poate veni la celalalt, altminteri ar trebui sa-si paraseasca radacina si asta nu poate s-o faca. Florile isi imprastie mireasma si samanta pentru ca doresc foarte mult sa fie impreuna; dar floarea nu poate face nimic pentru ca samanta sa ajunga la locul potrivit, acest lucru il face vantul, iar acesta vine si pleaca mereu cum si cand ii e voia.
Papadia realizeaza simbolic un suprem ideal organic si spiritual: din samanta ea isi face o aureola.
Consolatio mediocritas: orice fir de nisip se crede pe sine insusi o samanta de margaritar far-de noroc.
Sa nu uiti ca ideile sunt ca si samanta. Nu reprezinta nimic, daca vrei sa te rasplateasca imediat. Dar daca o vei semana si o vei uda…