Citate de Lucian Blaga

Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă, de-această bancă unde stăm tâmplă fierbinte lângă tâmplă.   De pe stamine de alun, din plopii albi, se cerne jarul. Orice-nceput se vrea fecund, risipei se dedă Florarul.   Polenul cade peste noi, în preajmă galbene troiene alcătuieşte-n aur fin. Pe umeri cade-ne şi-n gene.   Ne cade-n gură când vorbim, şi-n ochi, când nu găsim cuvântul. Şi nu ştim ce păreri de rău ne tulbură, pieziş, avântul.   Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă, de-această bancă unde stăm tâmplă fierbinte lângă tâmplă.   Visând, întrezărim prin doruri - latente-n pulberi aurii – păduri ce ar putea să fie şi niciodată nu vor fi. (Risipei se dedă florarul)

Norii negri nu intuneca curcubeul, ci-l arata si mai bine.

Mana stanga se aseamana la perfectie cu mana dreapta atat prin forma cat si prin dimensiuni si totusi mana stanga n-o poti imbraca in manusa mainii drepte.

Orice opera de arta mai veche are doi autori: artistul care a plasmuit-o si timpul care i-a adaugat patina, ce contribuie in asa de mare masura la farmecul operei. Cateva secole prefac pe unicul autor initial in simplu colaborator la propria lui opera.

Ea canta si eu ascult. Pe buzele ei calde mi se naste sufletul.

Unele teorii si ipoteze seamana cu acele inventii tehnice de care ne folosim foarte bine, dar pe care nu le intelegem pe deplin.

Realitatea e ruina unui basm.

Sunt adevaruri asa de putin batatoare la ochi, incat descoperirea lor este aproape o creatie.

Cu-o mare de îndemnuri şi oarbe năzuinţi în mine mă-nchin luminii voastre, stelelor, şi flăcări de-adorare   îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă. Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută cu buze reci de gheaţă trupul. Şi-nmărmurit vă-ntreb: spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri? Pribeag cum sunt, mă simt azi cel mai singuratic suflet, şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu – unde. Un singur gând mi-e rază şi putere: o, stelelor, nici voi n-aveţi în drumul vostru nicio ţintă, dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea. (Stelelor)

S-a gasit mijlocul de a transforma in virtute neajunsurile graiului omenesc: paradoxul in general.

Frumoaso, ţi-s ochii-aşa de negri încât seara când stau culcat cu capu-n poala ta îmi pare că ochii tăi, adânci, sunt izvorul din care tainic curge noaptea peste văi şi peste munţi şi peste seşuri acoperind pământul c-o mare de-ntuneric. Aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea. (Izvorul Nopții)

Melancolia este o reductie la zero a capacitatii noastre innascute de a ne autoiluziona.

Nu poti concepe arta fara indrazneala.

Un tip cu adevarat moral este sub raport etic mai exigent fata de sine insusi decat fata de altii.

Umbra e o reverenta pe care lumina o face intunericului.

Operele de arta, religia unor vremi, isi imprumuta caracterul, ritmul, stilul, vigoarea, de la o atitudine spirituala in fata lumii si a vietii…

Ranile omului zvacnesc ca inima. Sa fie oare si inima o rana?

Intalnesti, adesea, oameni care au cu mult mai multa in­dependenta in parerile lor decat ar trebui si ar fi iertat sa aiba pe langa inteligenta de care dispun; insuportabili!...

Ca numesti pe cineva patimas nu depinde de marimea, intensitatea, puterea patimii sale, ci de rolul ce-l are patima sa in echilibrul fortelor sale sufletesti. Imi pot inchipui foarte bine un om slab, coplesit de cea mai spalacita patima, de alta parte un om cu suflet adanc si larg, stapanit de cea mai puternica patima, fara de a-ti face vreodata impresia unui patimas.

Datoria noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa mult incat sa-l prefacem intr-un mister si mai mare.