Citate despre Arta

Un om care traieste in adancimile cele mai bogate ale vietii face lumii impresia, adeseori, ca s-a instrainat de viata.

Poti adanci asa de mult o problema, incat sa faci imposibila rezolvarea ei...

Arta înseamnă producerea unor obiecte pentru consum, facute pentru a fi folosite si apoi aruncate, pana cand va veni o vreme in care fiinta umana se va fi eliberat de orice servitute, chiar si de propria ei constiinta.

E greu sa admiri ceva fara o oarecare doza de iluzii, iar cei care inteleg o capodopera o creeaza in ei insisi, inca o data. Aceleasi opere se rasfrang in chip deosebit in sufletele care le contempla. Fiecare generatie omeneasca cauta o emotie noua in fata operelor batranilor maestri.

Ce teorie a cunoasterii adopti este un pas de o importanta enorma pentru viata sufleteasca, caci teoria cu­noasterii nu este o simpla teorie intre multe altele, ci inceputul stralucit sau dezastruos al unei adanci sau marginite conceptii despre lume.

Sufletul omenesc nu poate suferi golul si, oriunde il gaseste, pune poezie.

Cine-si face prea multe planuri se lasa de obicei tot asa de mult condus de ,,moment" ca si cei care nu-si fac planuri deloc.

In arta sa nu faci nimic, niciodata, ca altii; in morala, fii ca toata lumea.

O opera solida isi supravietuieste siesi.

Poetul - un donator de sange la spitalul cuvintelor.

Nu poti concepe arta fara indrazneala.

Lacul oglindeste stelele fiindca vrea sa fie cer. (Elanul insulei)

Cand vrei sa vezi foarte clar un lucru, nu-l lumina prea tare, nu-i lua de pe fata toate umbrele.

Totdeauna rasuna in preajma noastra o muzica, care ne vrajeste gandurile, ne subjuga inimile si ne sileste sa ne potrivim pasul dupa tactul ei. O muzica ce ne imbata, si ne sugereaza ritmul unui joc salbatic sau al unui mars funebru, ritmul unei romante visatoare sau al unui imn razboinic. Muzica aceasta: spiritul timpului.

Poetul este nu atat un manuitor, cat un mantuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie.

Când prin oraş calci lin pe străzi sămânţa ulmilor, şi-n mers în adevăruri limpezi crezi - mai e nevoie de vreun vers?   Când muşchiul de pădure mult ne-alină-n vară verde dor şi glasul picurat ţi-ascult - mai e nevoie de-un izvor?   Când în bătaia vântului mlădie umbli pe colnic, pe-ntinderea pământului mai e nevoie de vreun spic?   Când între lipsă şi prisos ne bucurăm de câte sunt şi cântă pe subt glii un os - mai e nevoie de cuvânt?   Când îţi ghicesc arzândul lut cum altul de Tanagra nu-i, din miazănoapte până-n sud mai e nevoie de statui?   Când hoinărind, alăturea, noi mână-n mână ne găsim cu ochii la aceeaşi stea - mai e nevoie de destin? (Strofe de-a lungul anilor)

Frumoaso, ţi-s ochii-aşa de negri încât seara când stau culcat cu capu-n poala ta îmi pare că ochii tăi, adânci, sunt izvorul din care tainic curge noaptea peste văi şi peste munţi şi peste seşuri acoperind pământul c-o mare de-ntuneric. Aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea. (Izvorul Nopții)

Sunt adevaruri pe care e cu neputinta sa le intelegi just, daca, inainte de aceea, nu ai trecut prin anumite rataciri.

Logica sufera de un mare viciu logic: ea crede ca insasi realitatea e de natura logica. Daca intalneste ceva ce nu se poate intelege in chip logic, ea va sustine ca acest ceva nu exista, ci e numai aparenta...

Arta este o lunga suferinta, o intrebare pe care ti-o pui tot mereu tie insuti. Trebuie o suta de flori ca sa faci o picatura de parfum…