Nu ar fi posibil, în timp de pace și liniște, să se înființeze societăți de ajutorare în scopul de a acorda îngrijire răniților în timp de război de către voluntari zeloși, devotați și temeinic calificați?
© CCC
Omul ideal este acela care în mijlocul celei mai profunde tăceri și a celei mai mari singurătăți găsește activitatea cea mai intensă, tot el reușind ca în mijlocul activității celei mai intense să găsească liniștea și singurătatea deșertului.
Sunt unele lucruri pe care le înveți cel mai bine în linişte, iar altele, în furtună.
© CCC
Teii stăteau neclintiţi în jurul casei şi, în această linişte indestructibilă, cerul părea foarte aproape, cu toate stelele lui, cu luna cea albă, care se legăna pe coada unui nor subţire.
(Doamnele din Sankt-Petersburg)
Bunicul şi casa şi grădinile lui constituiau cea mai mare bucurie a copilăriei mele, iar acum amintirile mi le aduc în suflet ca pe o oază de linişte şi frumusete paradisiacă.
Nu-i diamantul marea-ncununare
Ci lacrima pe care o culeg
Din geana ta, și încă nu-înțeleg
Ce te-a putut răni atât de tare.
Fără durere visul nu-i întreg,
Nici plânsul, zâmbet, fără alinare
Și nici un fel de importanță n-are
După trezirea ta, cu ce m-aleg.
Cât timp te pot simți supusă mie
Și încă-i noapte, și ți-e somn, și-i cald,
Străbat în gând întreaga veșnicie
Și-ntr-un ocean de liniște mă scald
Veghindu-te cu dragoste mai vie
Decât pe vremuri, stema, un herald.
(Cât timp te pot simți supusă mie)
Ploaia udă pinul, norii negri se întețesc.
Vântul îi scutură florile delicate.
O barză singuratică, iubitoare de liniște,
Se oprește acolo, fără a zbura mai departe.
(Pinul și barza)
© CCC Copyright 2021
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot…
Parcă-ar vorbi în taină cu-amurgul amândoi.
E liniştea de aur. E seara de cristale.
Candori rătăcitoare trec legănând copacii.
Şi dincolo de toate prin vis pârâul clar
printre mărgăritare spre infinit aleargă…
Singurătate! Totul e limpede şi stins…
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot…
Iubirea e departe… Nepăsătoare, calmă,
inima-i liberă. Nici veselă, nici tristă.
Culori, parfumuri, brize şi cântece o fură…
Parcă-ar pluti pe lacul unor simţiri imune…
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot…
Parcă-ai putea cu mâna s-atingi eternitatea…
(Oră imensă)
Cînd zarva zilei se preface-n şoapte,
Şi-n pieţele, de linişte-acum pline,
Şi-aşterne umbra străvezia noapte,
Iar somnul cu răsplata trudei vine,
Atunci începe truda mea şi chinul,
Şi ceasurile picură-n tăcere:
În nemişcarea nopţii simt veninul
Mustrărilor arzînd pîn’ la durere.
În cugetul meu trist, noian de vise,
Sfîşietoare gînduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-şi ghemul nesfîrşit.
Şi recitindu-mi viaţa mea în silă
Blestem şi mă cutremur, plîng amar,
Dar rîndurile triste de pe filă
Răsar prin pînza lacrimilor iar.
(Amintire, 1828)
O, dacă Soarta ne unea,
Cum îmi juraseși, mi se pare,
N-aș mai fi fost, în pacea mea,
De-atâtea nebunii în stare!
De vină tu ești, deci, deși
Certat sunt eu, pentru păcate,
De cei ce n-au de unde ști
Că tu ai rupt logodna, poate.
Mi-era, ca și al tău, curat
Pe-atuncea sufletul, de-aceea
Putea curma orice păcat. –
Azi, altuia îi ești femeia!
Aș fi în stare să-i zdrobesc
Și liniștea și fericirea,
Dar pentru că te mai iubesc, regret
Nu-l pot urî – așa mi-e firea!
De când plecat-ai, în zadar
Îmi caut tihna, chip de înger!
Tot ce găseam la tine, doar
La multe caut azi, și sânger!
Adio, deci, nu te regret,
Nădejdea-n ajutor nu-mi vine;
Mândria însă-ncet, încet,
M-o face să te-alung din mine!
(…)
Azi, caut alte bucurii:
În câte o ceată zgomotoasă
(Pe gânduri, aș înnebuni!)
Încerc sa uit tot ce m-apasă.
Dar chiar așa, câte un gând
Se mai strecoară prin beție, –
Și diavolii m-ar plânge – aflând
Că te-am pierdut pentru vecie!
(Unei doamne)