Mă-ntreb ce-ar putea să însemne
Mâhnirea din sufletul meu.
E-o veche poveste, pesemne,
Ce-mi stăruie-n minte mereu.

E clipa când se înserează,
Iar Rinul curge domol.
Mai arde o ultimă rază
Pe creștetul muntelui gol.

Mai mândră-ntre mândre fecioare,
Cu părul de aur, stă sus.
Cosița și-o piaptănă-n zare
De aur scăldată-n apus.

Se piaptănă-n raza-aurie
C-un piepten de aur, cântând.
Vrăjită-i acea melodie,
Descântecul ei de ne-nfrânt.

Vâslașul ascultă din luntre
Și-un dor îl încearcă nespus.
Cum poate el stânca s-o-nfrunte
Când ochii lui cată în sus?

La urmă se pierde-n vâltoare,
Furat de mirajul bălai,
De vină a fost mi se pare,
Cu cântecul ei, Lorelei.

(Lorelei)