Suferinţa, încercările, dramele apropie de cer, înlesnind transcendenţa. Iarna e timpul celor mai lungi călătorii interioare. După cincizeci de ani, inima devine cord. Orice viaţă e, în esenţă, reaşezare perpetuă, veşnică proiecţie spre ceva neatins, un vis, o năzuinţă, un miraj.
Mirajul copilăriei – un clișeu vechi, pe care-l derulăm, destul de șters și uzat, dar care ne produce atâta încântare! O, de ce nu mai putem privi lumea cu ochii de atunci?
(Fresce interioare)
Mă-ntreb ce-ar putea să însemne
Mâhnirea din sufletul meu.
E-o veche poveste, pesemne,
Ce-mi stăruie-n minte mereu.
E clipa când se înserează,
Iar Rinul curge domol.
Mai arde o ultimă rază
Pe creștetul muntelui gol.
Mai mândră-ntre mândre fecioare,
Cu părul de aur, stă sus.
Cosița și-o piaptănă-n zare
De aur scăldată-n apus.
Se piaptănă-n raza-aurie
C-un piepten de aur, cântând.
Vrăjită-i acea melodie,
Descântecul ei de ne-nfrânt.
Vâslașul ascultă din luntre
Și-un dor îl încearcă nespus.
Cum poate el stânca s-o-nfrunte
Când ochii lui cată în sus?
La urmă se pierde-n vâltoare,
Furat de mirajul bălai,
De vină a fost mi se pare,
Cu cântecul ei, Lorelei.
(Lorelei)
O-nchipuire-i lumea din năluciri de fum.
Un loc vrea fiecare pe scenă să ocupe.
Tu află adevărul din adâncimi de cupe:
Că totul pendulează între miraj și scrum.
(Rubaiate)
Ne place mai mult mirajul bucuriei viitoare dacat amintirea bucuriei trecute.
Cand dorim intens ceva si dorinta se implineste, ni se pare ca deznodamantul a venit prea repede. Ne place mai mult mirajul bucuriei viitoare decat amintirea bucuriei trecute.