Tot farmecul tinereții și al veseliei se afla pe acele buze surâzătoare.
(Andrea Delfin)
Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sărutarea ta ar fi în stare
Să stinga focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire şi de soare.
Sărută-mi gura, buzele-ncleştate
Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut.
Îţi vor zâmbi din nou înseninate
Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput.
Sărută-mi fruntea, gândurile rele
Şi toate îndoielile-or să moară,
În loc vor naşte visurile mele
De viaţa nouă şi de primăvară.
(Sărută-mă…)
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum,
Inimă răcită prea devreme.
S-o pornesc din nou desculţ la drum
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.
Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii.
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!
În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.
Toţi suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fagii frunzele deşarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.
(Nu regret, nu mă jelesc, nu strig)
(Traducere George Lesnea)
Zâmbind printre-ale primăverii ruguri,
În taină, liliacul timpuriu
Întredeschide buzele din muguri.
Dar cerul s-a schimbat în plumburiu.
Zăpada, ploaia, uite, și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
De parcă primăvara n-a venit.
Țărâna s-a umflat, s-a-mbolnăvit,
A-ncremenit și-a căpătat pe față
Lucioase, triste pojghițe de gheață.
Împotmoliți la marginea miriștii,
În gând înjură vremea tractoriștii.
Strâng buzele plesnite-n vânt și tac.
Li-i ud până și pacul de tabac
Și trebuie să stea în glod, s-aștepte,
S-aștepte până timpu-o să se-ndrepte.
Vuiește lung al strungului ecou,
Ca o imensă strună încordată.
E mohorât prietenul meu nou
Și-i totuși mai febril ca niciodată.
Șuieră șerpii șpănului și curg,
Metalul își rotește curba rază.
Prietenul îmi pare un chirurg
Ce viața unui om salvează,
Deși o piesă de tractor când faci,
De obicei nu semeni cu un vraci.
– Ce-atâta grabă-n gesturile tale,
De ce atâta încordare-ți ceri?
În ale tale palme minerale
De unde ai nestinsele puteri?
– Vezi, ploaia și zapada și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
Împotmoliți la marginea miriștii
Nerăbdători așteaptă tractoriștii
Iar când pământul s-o zvânta sub soare,
Vor trebui tractoare multe, noi,
Ca timpul scurs și fără înturnare
Să-l smulgă tractoriștii înapoi!
Puterile acelor ce-ar munci,
Dar sunt siliți îndurerați s-aștepte,
În vinele prietenului bat
Și-n limpezimea gândurilor drepte;
El a primit prin vine nevăzute
Neliniștile care fierb în ei.
Aceasta-i solidaritatea clasei
Și-i inima prietenilor mei.
… S-a înecat lumina-n pâcle grele
Și bezne reci au pâlpâit pe lut.
Mi-am însoțit prietenul acasă
Și prin grădina-i tristă am trecut.
În pâlcuri liliacul timpuriu
Se legăna scheletic și pustiu,
Cu crengile-n cârlig, ca niste căngi.
Muguri căzuți se destrămau sub crengi…
M-a întrebat cu voce sugrumată:
– Tu ce zici? Mai înmugurește-o dată?
Apoi cu degetele aspre, groase,
Arse de șpan și de rugină roase,
Mi-a arătat ce mari erau să fie
Mugurii fini de floare timpurie…
Prietene cu degete de colos
Ce dă măsura gingașiei florii,
Iubești o floare-atâta de duios,
Cum stiu să o iubească visătorii.
Prietene, te doare moartea ei
Cum poate doar pe-un mare om să-l doară…
Și-ai dat măsura plinei frumuseți
Când degetele-ți floarea măsurară
Dar nu știi? Liliacul timpuriu
Mai poate-nmuguri și-a doua oară.
Tu ești puterea care-nsuflețește
Pământul – și-l preface bun și viu.
Tu răsădești în inimile noastre
Și-n cântec liliacul timpuriu.
(Liliacul timpuriu, 1956)
Aici, pe pământ,
Toate florile de liliac mor,
Scurte sunt toate cântecele păsărilor,
Visez la verile care rămân pe pământ
Mereu…
Aici, pe pământ, buzele se ating
Fără a lăsa în urmă catifelarea lor,
Visez la sărutările care rămân pe buze
Mereu…
Aici, pe pământ, toți oamenii-și plâng
Prieteniile sau iubirile lor;
Visez la cuplurile care rămân împreună
Mereu…
(Aici, pe pământ / Ici-bas)
© CCC
Fiecare fir de iarbă, fiecare fir de grâu, fiecare fir de floarea-soarelui ori de porumb, noaptea, deschide ochii, privește slava… Deschide larg buzele, respiră văzduh… Deschide larg brațele, îmbrățișează răcoarea udă. Răcoarea e lacrima stelelor.
(Desculț)
Privirea ta e trandafir în floare…
Și fruntea, crin, și zâmbetele, miere…
Și trupul, val, și mersul, adiere…
Și glasul, cântec de privighetoare!
Tu ești a vieții mele sărbătoare
Și-a bietului meu suflet reînviere-
Căci mă renaști cu alba mângâiere
Din grațiile tale-ncântătoare.
Dar de-aș atinge scumpa ta ființă
Cu cea mai mică umbră de dorință,
Aș profana iubirea mea curată,
Căci mi-aș mușca pe-a tale buze, visul
Și-n sărutarea mea necumpătată
Ca-ntâiul om, mi-aș pierde paradisul…
(Mi-aș pierde paradisul)
Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea
să cresc
lângă fereastra ta, te-aş auzi
şi-n voie te-aş privi întreaga zi.
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
ca să te bucuri. Păsările cele
mai mândre-ar face cuib
pe creanga mea,
şi nopţile mi-ar da cercei de stele,
pe care, ca pe frunze ţi le-aş da.
Prin geamul larg deschis,
de-atâtea ori
m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut
când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamnă m-aş juca,
zvârlindu-ţi mere
şi foi de aur roşu prin odaie,
cu-a ramurilor tânără putere
ţi-aş apăra obloanele de ploaie.
Şi, cine ştie, poate că-ntr-o seară
de primăvară, când va fi şi lună,
va trece prin grădină-o zână bună,
făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea sprijinindu-mi de pervaz
genuchiul ud de frunze şi pământ,
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă şi cu lună pe obraz,
eu ţi-aş sări în casă, şi senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă, aş începe să zâmbesc.
(Vis vegetal)
Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-ațâță
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.
O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara –
şi frunza cade.
O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.
E toamnă.
(Amurg de toamnă)
Un poet este o fiinta nefericita a carui inima este sfasiata de suferinte secrete, dar ale carei buze sunt atat de ciudat alcatuite, incat atunci cand suspinele si tipetele le scapa, suna ca o muzica frumoasa.