Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt, Nicolae Aurelian Steinhardt, N(icu) Steinhardt, născut Nicu Aureliu Steinhard, 12 iul. (sau 29 iul.) 1912 – 30 mar. 1989, scriitor, eseist, publicist, critic literar și jurist român (doctor în drept constituțional). A trăit 77 de ani.

De formație jurist, avea o pregătire culturală amplă și frecventa mediile intelectuale ale Bucureștiului în anii 1950-1960, păstrătoare ale valorilor spirituale de dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial, opozante noului regim popular.

A făcut închisoare după război, fiind arestat în 1960 și închis în 1964. De origine evreiască și confesiune mozaică, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, devenind practicant și călugărindu-se două decenii mai târziu. Și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit la Rohia după punerea sa în libertate. A fost supravegheat și hărțuit constant de Securitate, petrecându-și ultimii nouă ani de viață în mănăstirea maramureșeană Rohia, fiind bibliotecar.

Spirit cultivat și inteligent, a scris mult pe marginea literaturii române moderne și contemporane. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. Numele său se confundă cu această carte extraordinară, amestec de proză originală și comentarii biblice sau teologice, de considerații morale și sociale, de rememorări și mărturisiri intime, de analize și teorii politice, mărturie tardivă a anilor de recluziune socială și sufletească.

S-a născut în comuna Pantelimon de lângă București, Nicu-Aurelian Steinhardt, într-o familie evreiască, activ implicată în viaţa socială şi istoria României. Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă și cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial, ca ofiţer în armata română, fiind rănit la Mărăști și decorat cu cu ordine şi medalii, printre care „Virtutea militară”.

Joaca şi prieteniile din lumea satului copilăriei, schimburile de vizite dintre familia sa şi familii aparţinînd aristocraţiei culturale şi administrative, atmosfera sărbătorilor creştine îl apropie pe micul Nicu-Aurelian de ortodoxie. ,,Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti. M-au atras şi m-au fermecat clopotele apropiatei biserici «Capra» [din Pantelimon], de îndată ce le-am putut deprinde individualitatea din amalgamul zgomotului de fond ce mă înconjura (…) Pentru mine creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc”.

Între anii 1919–1929 a urmat cursurile școlii primare (în particular și la școala Clemența) și ale liceului Spiru Haret. A debutat la Revista Vlăstarul. Printre colegii de aici s-au numărat Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ș.a. Deși era singurul elev de confesiune mozaică, a urmat alături de colegii săi cursurile de religie creștină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care, de mai multe ori, spunea clasei: „decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e Nicu Steinhardt.” Și-a luat bacalaureatul în 1929.

După 1929 a frecventat cenaclul literar Sburătorul al lui Eugen Lovinescu. Aici o cunoaşte pe Monica Lovinescu, mai târziu înfiripîndu-se o prietenie care va dura toată viaţa.

Și-a luat licența în Drept și Litere la Universitatea din București în 1934, iar în 1936 și-a susținut la București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. A devenit doctor în drept constituțional. Printre colegii mai apropiaţi – Virgil Ierunca. Critica operei lui Léon Duguit a fost publicată în același an.

Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care a considerat-o „până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).

În 1939, începe să lucreze ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale”, la călduroasa recomandare a lui Camil Petrescu.

Este înlăturat din redacţia revistei, în 1940, împreună cu Vladimir Streniu, în cadrul acţiunii de „purificare etnică”, declanşată sub guvernarea Antonescu – Horia Sima.

Între 1944-1948, revine în redacţia „Revistei Fundaţiilor Regale”, lucrând pînă la interzicerea publicaţiei. Este o perioadă de intensă activitate publicistică şi critică, având ca obiect în special opere fundamentale ale culturii noastre clasice.

În perioada 1948-1958, structural opus oricărei ideologii totalitare, refuză asemenea  multor vârfuri ale spiritualităţii româneşti să adere la „revoluţia”‘ comunistă din cultură, îndreptată, în numele „internaţionalismului”, împotriva valorilor noastre naţionale.

În ianuarie 1959, refuză presiunile securităţii de a fi folosit ca martor al acuzării împotriva lui Constantin Noica, este introdus în „lotul” filosofului (şi al prietenilor comuni) şi este condamnat la 13 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Această nouă lovitură a sorţii se dovedeşte a fi hotărîtoare, căci la 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Hristos, naş de botez fiind Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi catolici, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”.

În august 1964, îndură, pînă la această dată (adică mai bine de 6 ani şi jumătate), rigorile închisorilor comuniste: insulte, bătăi, foamete, regim carceral. Deşi extrem de slab, totuşi posteşte două zile pe săptămînă, se roagă, face peste rând de serviciu sau acceptă corvezi ori de cîte ori un coleg mai neputincios îl solicită. Harul de povestitor, incredibila varietate a lecturilor şi o memorie prodigioasă — toate iscusit folosite pentru a da curaj şi putere sufletească oamenilor – îl fac unul din intelectualii cei mai îndrăgiţi, în special de tineri. Cu un farmec rar întîlnit, povesteşte o carte celebră sau un film, ori ţine prelegeri despre existenţialism, teatrul absurdului, structuralism etc. – care pentru mulţi tineri înseamnă un priita (şi esenţial) contact cu valorile de vârf ale veacului.

Imediat după eliberare, la schitul bucureştean Darvari îşi desăvîrşeşte taina botezului prin ungere cu mir şi primirea sfintei împărtăşanii.

În perioada 1964 – 1969, refuză, cu rigidă intransigenţă, „orice fel de colaborare cu comunismul”. Este încărcător-descărcător pe un camion de „Alimentara” până când este grav rănit în urma unui accident de circulaţie (1968). Este spitalizat la „Pantelimon” până în martie 1969. La insistenţele prietenilor (Paleologu, Noica ş.a.) reintră în viaţa literară prin traduceri, medalioane, mici eseuri publicate în „Secolul 20″, „Viaţa Românească” etc.

Apoi, în decursul anilor, va publica un impresionant număr de traduceri – alegând cu grijă lucrări care dezbat probleme morale şi etico-religioase, sau special adresate tineretului (cărţile lui Kipling).

“Jurnalul fericirii” constituie, conform menţiunii înscrise pe pachetul sigilat de autor, autenticul Testament literar al lui N. Steinhardt. Este lucrarea capitală a autorului, şi insistenţa cu care revine asupra ei, pe parcursul a mai bine de 12 ani, dovedeşte din plin acest lucru.

Opere principale:

Eseuri: În genul… tinerilor, 1934 (sub pseudonimul Antistihus, un volumaş parodic de care se va dezice mai tîrziu, ca de o extravaganţă a tinereţii); Între viaţă şi cărţi, 1976; Incertitudini literare, 1980; Critica la persoana întâi, 1983; Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte, 1987; Prin alţii spre sine, 1988; Jurnalul fericirii, 1991, postum; Dăruind vei dobândi, 1992, postum; Secretul Scrisorii pierdute. Incercare asupra unei interpretari rationale a operei lui I. L. Caragiale; Dumnezeu în care spui că nu crezi… Scrisori către Virgil Ierunca, 1967–1983, 2000, postum.