Scurtă istorie a literaturii franceze (1)

Romanul trandafirului, tapiserie

Evul Mediu

Tendințe generale:

Între secolele VIII – XV, cultura franceză a fost marcată de feudalism, care va ceda în curând locul absolutismului regilor.

În acești 700 de ani, care nu constituie un întreg omogen, apar câteva constante:

  • Cultura devine internațională grație latinei, iar viața religioasă pătrunde în întreaga activitate socială și culturală.
  • Limba oficială (din administrație, știință, poezie) este latina; nu există o limbă franceză, ci două grupuri de dialecte „vulgare”:

– în sud, dialectele Oc, Occitana sau limba òc (cuvântul òc însemnând „da”)

Spațiul lingvistic și cultural occitan se numește Occitania. Dialectele occitanei includ auvergnat,  gascon, languedocien, limousin, provençal și vivaro-alpin.

Occitana este atât o limbă orală vorbită de către milioane de oameni până astăzi și o limbă literară folosită în artă (mai ales în poezie, de trubaduri) și în administrație, în Evul Mediu, concurând la început cu latina și, mai apoi, fiind ștearsă progresiv de franceză.

Dispariția modului oficial de scriere a precedat pe cel al uzului oral cotidian. Politica de devalorizare și represiuni față de limba occitană a dus la dispariția ei completă.

Occitana prezintă o mare diversitate – sunt șase dialecte și mai multe norme literare accentuate prin coexistența mai multor versiuni de ortografie. Este o limbă de o tradiție literară foarte lungă. Nu există însă normele unificate de scriere și pronunție, așa că un vorbitor de occitană vorbește de fapt unul dintre dialectele ei.

– în nord, dialectele Oïl.

Dialectele oïl sunt un grup de limbi romanice vorbite în jumătatea de nord a Franței și în regiuni limitrofe acesteia din Belgia, Luxemburg și Elveția.

Franceza (dialectul din Ile-de-France) s-a impus abia în jurul anului 1539 (Ordonanța lui Villers-Cotterêts), în același ritm cu consolidarea puterii regale.

  • Cultura (latină) este rezervată unei elite care, fie deține cărți foarte scumpe, fie știe să le citească. Oamenii Bisericii sunt singurii care au simultan aceste două capacități.
  • Multe texte s-au pierdut ceea ce lasă o impresie de inconsistență.
  • Textele acestei perioade sunt destinate să fie rostite (ritm, versificație, sinteze, extrase, reluări, refrene etc.); nu sunt fixe, ci modificate la întâmplare, după bunul plac al povestitorilor: textul este doar un memorator care permite interpretului să brodeze în jurul lui. Nu se căuta originalitatea, ca în prezent, ci mai degrabă menținerea tradiției. Autorii se inspiră dintr-un univers al convenției care va evolua doar foarte încet.
  • Alături de textele serioase, există un întreg curent parodic (Carnavalul), precum cantatele Carmina Burana, poezia goliarzilor.

[Carmina Burana – (în latina medievală, „cântece bavareze”), grup de cântece medievale, cu texte studențești laice, datorate unor autori anonimi (goliarzi). Compozitorul contemporan germanul Orff, inspirat de câteva vechi notații de C., a scris cantata omonimă de o deosebită popularitate.

În latină, „Poeme” sau „Cântece din Beuern / Benediktbeuern”), titlul pe care lingvistul german Johann Andreas Schmeller l-a dat unui manuscris descoperit în 1803 în abația din Benediktbeuern (Germania) și a cărui primă ediție datează din 1847.

Este vorba despre o compilație, notată parțial în neume și scrisă între 1225 și 1250, a 315 cântece profane și religioase compuse în latină medievală – cu unele părți în germana Evului Mediu clasic / central (secolele XI, XII, XIII, adică între Evul Mediu Timpuriu și Evul Mediu Târziu), în limba francoprovensală sau arpitană, precum și în franceză – în principal de goliarzi, clerici caterisiți (răspopiți) sau studenți rătăcitori. Manuscrisul include 315 cântece morale și satirice, cântece de dragoste, cântece de petrecere și dans și cântece religioase.

Popularitatea colecției a fost reînviată în secolul al XX-lea datorită marelui succes al operei muzicale a lui Carl Orff cu același nume, Carmina Burana, compusă între 1935-1936, în care Orff preia douăzeci și patru dintre piesele din manuscris.

Goliard, goliarzi – poet medieval de limbă latină, rătăcitor, care cânta bucuria de a trăi; student medieval. Goliarzii erau clerici ambulanți din secolele XII-XIII care au scris cântece de petrecere și poezii satirice (și uneori de dragoste) în latină. Veneau în principal din școli, apoi din universități din Franța, Italia, Anglia și din Imperiu și protestau împotriva contradicțiilor tot mai mari din cadrul Bisericii, precum eșecul cruciadelor și abuzurile financiare și împotriva anumitor abateri ale regalității și nobilimii. Se exprimau în latină prin intermediul cântecului, al poeziei și al spectacolui teatral. Multe poezii din ansamblul Carmina Burana aparțin acestei mișcări.

Benediktbeuern – comună aflată în districtul Bad Tölz-Wolfratshausen, landul Bavaria, Germania.

Neumă, neume – semn de notație muzicală fără portativ, folosit în Evul Mediu în cântarea liturgică.]

 

Evul Mediu Timpuriu (sec. VIII – XI)

Renașterea carolingiană se caracterizează prin revenirea la idealul imperial. Cultura este pusă în slujba puterii politice (școli, științe, studii latine și poezie latină).

În 842, primul text scris (și păstrat!) în „franceză”, Les Serments de Strasbourg (Jurămintele de la Strasbourg) , ilustrează rivalitatea dintre moștenitorii fiului lui Charlemagne.

Ulterior, imperiul Carolingian se destramă, mănăstirile și bibliotecile sunt devastate sau abandonate.

Tulburarea anarhică a invaziilor normande a sfârșit prin declanșarea feudalismului în care puterea regală, foarte slăbită, se baza pe doctrine religioase (încoronarea regelui). S-a instituit conceptul de împărțire a societății în trei ordine: războinici, ecleziastici, muncitori. Biserica catolică joacă un rol important: limitarea războaielor, progresul economic (localitatea Cluny, în care se afla Abația benedictină Cluny, sprijinindu-se pe bogata și îndelungata sa istorie care i-a lăsat numeroase monumente, a făcut din turism motorul progresului său economic), schimburi culturale (pelerinaje), arhitectura romanică.

În literatură, această perioadă a lăsat texte marcate de război sau preocupări religioase:

  • texte și cronici religioase

Cronică: relatare a faptelor istorice scrise zi de zi, constituind prima formă a Istoriei ca gen literar; lucrare istorică, specifică Evului Mediu, în care se expun cronologic evenimentele sociale, politice, familiale din viața unui popor.

  • poezie epică, cântece ale faptelor eroice – chansons de geste, din latinescul „gesta” – „fapte, acțiuni realizate (ex. Cântecul lui Roland)

Cântecul lui Roland este cea mai importantă epopee eroică a literaturii franceze. Există mai multe versiuni, mărturie a popularității ei între secolele al XII-lea și al XIV-lea. Cea mai veche dintre aceste versiuni este datată, de obicei, la mijlocul veacului al XII-lea (între 1140 și 1170) și are aproximativ 4004 versuri (numărul lor variază puțin în edițiile moderne). Acest poem epic este un exemplu de cântec de gesta, o specie literară ce a înflorit între secolele al XI-lea și al XIV-lea și care proslăvește faptele de vitejie, onoarea și credința.

Chansons de Geste (din latinescul gesta”): poezii cavalerești, lungi poeme epice, scrise de autori anonimi, cântate și, mai târziu, recitate de menestreli sau jongleri (cântăreți ambulanți din Evul Mediu), la curțile nobililor feudali. Aceste cântece, povestesc, amestecând istoria, legenda și fantasticul, faptele personajelor istorice (Charlemagne, Guillaume d’Orange…). Aproximativ o sută la număr, conțin între 2.000 și 20.000 de versuri distribuite în strofe sau tirade de lungime variabilă. Stanța se caracterizează prin revenirea aceleiași asonanțe (repetiția aceleiași vocale accentuate) la capătul fiecăreia dintre liniile care o constituie.

Aceste narațiuni medievale sunt un tip de poezie epică care apare în zorii literaturii franceze. Cele mai vechi poeme din acest gen datează de la sfârșitul secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea, înainte de apariția poeziei lirice a trubadururilor și a celor mai vechi versuri cavalerești. Au ajuns la apogeul lor în perioada anilor 1150–1250.

[Tirada dintr-un poem medieval este un fel de stanță.

Stanță, stanțe: strofă cu înțeles deplin, alcătuită din opt versuri cu o anumită schemă de rimă și formând o unitate ritmică.

Asonanță: rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate; repetare a aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive.]

  • succesul epopeilor cavaleresti va inspira remodelări parodice (Romanul lui Renard, colecție medievală de povești animaliere scrise în franceza veche, în versuri, povești disparate, scrise de autori diferiți.)

 

Renașterea secolului al XII-lea

Stabilitate redobândită, progres economic, accelerarea comerțului (târgurile din Champagne), dezvoltarea orașelor, expansiune militară (Cruciadele)

Trei grupuri sociale stau la originea unei renașteri culturale: clerul, aristocrația, burghezia:

Biserica creează Universitățile (Abélard). Aici se studiază teologia, medicina, dreptul și artele liberale (Trivium: gramatică, retorică, dialectică) și Quadrivium: aritmetică, geometrie, astronomie, muzică). Universitatea dezvoltă un mod de gândire bazat în esență pe simboluri.

Aristocrația are mai mult timp liber și curțile regale se distrează într-un mod mai puțin brutal. După 1150, se dezvoltă curentul curtean, caracterizat printr-o anumită codificare a relațiilor de dragoste: amorul fin este descris în termeni de vasalitate față de singura stăpână a recompensei în „bucurie”. Această concepție contrastează cu brutalitatea moravurilor și legilor, dând naștere unei poezii închise și uneori dificile.

Câteva exemple :

Cântecele voit narative (cântece ale cruciadelor, cântece ale zorilor de ziuă, cântece ale pânzei – pentru doamnele de rang înalt ocupate cu cusutul și preocupate de dragostea frumosului lor cavaler…) și poeme ale truverilor și trubadurilor precum Jaufré Rudel sau al unor autori mai personali precum Chrétien de Troyes, Rutebœuf sau Marie de France. Treptat, apare o poezie care nu este cântată,  în care semnele ritmului sunt mai clare și rimele mai elaborate (lai-uri  bretone, balade). O lucrare surprinde prin originalitatea sa: Aucassin și Nicolette.

[Lai: mic poem medieval cu caracter liric sau narativ, cu versuri scurte, în general de opt silabe, și cu rimă plată.]

Narațiunea este exprimată în romane în versuri din ciclul Bretaniei, acest termen corespunde grupului numit în prezent Bretania și Regatul Unit. (Tristan și Isolda, Lancelot, Percival, Lancelot-Graal) inspirate de legenda regelui breton Arthur.

Orașele încep să construiască catedrale gotice a căror decorare este destinată educării necunoscătorilor. În jurul pieței și al edificiilor religioase, se desfășoară jocuri teatrale, jocuri ale Pasiunii sau miracole precum Miracolul lui Teofil.

Literatura burgheză: începând din secolul al XIII-lea, odată cu apariția orașelor și a burgheziei, apare o literatură mai populară, așa-zis burgheză, de inspirație comică și satirică sau impregnată de realism îmbinat cu lirism personal.

 

Apogeul cultural al secolului al XIII-lea

Prosperitate economică, comerț (Italia-Olanda), extinderea creștinismului (Ordinul Templierilor, Cavalerii Teutoni, Reconquista, Marco Polo), probleme politico-religioase (erezii, Catarii, Inchiziție), afirmarea puterii regale și apariția conceptului de naţiune.

[Catarii (din greacă,”Purii”, cunoscuți și ca Albigenzii, pentru că erau deosebit de activi în regiunea Albi) sunt o sectă creștină cu puternice influențe gnostice, a cărei teză duce la extrem doctrina celor două principii, Binele și Răul; adepți ai doctrinei creștine apărute în Evul Mediu, Catarismul.]

Formele născute în secolul al XII-lea continuă. În plus, patru domenii sunt creative: știința, istoria, moralitatea, narațiunea.

  • În știință: scolastica (Toma d’Aquino) și alchimia permite să progreseze cunoașterea. Filosofia lui Aristotel, transmisă mai întâi de comentatorii arabi (Averroes), devine o referință capitală.
  • În istorie: Villehardouin, Joinville
  • Literatură moralizatoare: fabuliștii, autorii de fabule, sunt interesați de viața de zi cu zi și de satira socială. Se fac publice un mare număr de colecții de proverbe, colecții ale artei iubirii, colecții ale artei de a muri.
  • Romanul Trandafirului, sub forma unui vis alegoric, a fost scris în două etape la o distanță în timp de 40 de ani, mai întâi de Guillaume de Lorris și apoi de Jean de Meung. Alegoria căutării Iubirii, a părut multă vreme a fi chiar tipul genului literar, adică o ficțiune în spatele căreia se ascunde Adevărul.

 

Occidentul în criză (1300-1450)

Începutul secolului al XIV-lea este destul de prosper. Regele nu-și mai delegă puterile vasalilor săi. După 1350, climatul general este marcat de o mare îngrijorare. Într-adevăr, foametea (suprapopularea și stagnarea agricolă) și Marea Ciumă dau naștere unui comportament isteric. Războiul de o Sută de Ani (Ioana d’Arc) ruinează Franța și slăbește puterile regelui și ale papei. Schimbări importante vor avea loc și în mentalități.

Cercetarea științifică se dispersează, anumite domenii de cercetare (politice, de exemplu) scapă de influența religioasă.

Tema cavalerească este în declin. Pe de altă parte, poezia de curte își păstrează vigoarea, în special cu operele poetice ale Christinei de Pisan, Charles d’Orléans.

Teatrul este foarte activ: pasiuni și secrete (Arnoul Gréban și Jean Michel, Misterul pasiunii, dar și texte alegorice (moralizatoare) sau comice (feste și farse), Farsa maestrului Pathelin.

Farsa: inițial, o bandă desenată introdusă (precum umplutura / farsa în gastronomie) între diferite episoade de enigme; comedie ușoară, în care comicul provine din vorbe de spirit și situații amuzante, adesea burlești; păcăleală, festă.

În epocă, Froissart reflecta asupra organizării politice.

[Jean Froissart, un mare poet, cronicar medieval, și preot, autor al cărții „Cronicile”, care oferă detalii despre societatea feudală a Evului Mediu dintre 1325 și 1400. În această carte, furnizează informații importante din Germania, Italia și Spania. Următoarele sale lucrări s-au bazat pe călătoriile sale de rătăcitor în întreaga Europă: Franța, Anglia, Spania, Scoția, Germania și Italia.]

Geneza Umanismului (1450-1540)

Europa își regăsește dinamismul și descoperirea de noi lumi (Africa, India, America) contribuie la îmbogățirea acesteia. Mobilitatea redescoperită a oamenilor permite influența italiană și răspândirea valorilor umanismului, și anume:

  • revenirea la textele antice, grecești și latine, integral și în limba originală;
  • popularizarea filozofiei neoplatonice;
  • exaltarea capacităților Omului considerat ca o sinteză a lumii și capabil să o domine, precum și să-l înțeleagă pe Dumnezeu prin creația sa.

Dorința de a reînnoi religia se bazează pe acest cadru filosofic: Luther, Calvin, Erasmus. În jurul anului 1540, tipografia asigură o distribuție mai largă a lucrărilor (Gutenberg, Plantin Moretus). În 1530 este creat Colegiul Franței (Collège de France).

Toate științele beneficiază de această renaștere: arheologie, magie, astronomie, medicină și mai presus de toate dreptul și istoria: scriitorul și diplomatul Philippe de Commines (inventator al noțiunilor de civilizație, evoluție, structură politică).

În poezie: François Villon. (Balada spânzuraților)

În jurul anului 1500 apar semnele unei evoluții:

  • răspândirea ficțiunii narative (primele nuvele imitate din italiană);
  • poezia în latină subzistă și imită Anticii considerați modele perfecte;
  • după popularitatea unui limbaj foarte tehnic, plin de jocuri formale (Marii Retori, termen inventat în secolul al XIX-lea pentru a desemna poeții de curte de limbă franceză de la mijlocul secolului al XV-lea până la începutul secolului al XVI-lea), în poezie apare o tendință de revenire la natură cu Clément Marot, care rămâne totuși marcat de acest stil savant.

© CCC

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.