Scurtă istorie a literaturii franceze (2)

Lectura lui Molière de Jean-François de Troy, circa 1728.

Timpurile moderne

Tendințe generale

În politică: monarhia franceză, absolută și centralizată, dobândește un rol dominant în Europa.

La nivel ideologic, Biserica și Statul sunt disociate, dar solidare; cenzura Statului se va adăuga treptat celei religioase. Nici o idee nu poate fi elaborată fără a se situa în raport cu religia. Sentimentul național se consolidează.

Din punct de vedere cultural, tipăritul generează o intensă circulație a informațiilor, publicul crește. Dacă, pe de o parte, asistăm la dezvoltarea reflecției individuale; pe de altă parte, Universitățile sunt înlocuite de Colegii care se adresează adolescenților și le oferă o cultură generală (standardizată?). Modelul cultural dominant rămâne Antichitatea, imitația domină.

În literatură, mecenatul rămâne regula, însă tot mai mulți autori dobândesc o anumită independență prin vânzarea cărților lor.

Umaniști și poeți ai Renașterii (1530-1570)

Umanism: acest nume este dat marelui elan care i-a condus pe oamenii Renașterii la studiul operelor Antichității (cuvântul umanitate desemnând, în latină, cultura). Primii umaniști au fost cărturari, eruudiți: elenistul Guillaume Budé (1468-1540), filosoful Erasmus.

Dar în curând termenul capătă noi semnificații: subliniază măreția omului eliberat de stăpânirea religioasă a unui Ev Mediu dedicat întru totul gloriei lui Dumnezeu. Renașterea celebrează gloria persoanei umane: se construiesc castele propice festivalurilor, în timp ce artiștii (Michelangelo, Tițian, Jean Goujon) exaltau frumusețea corpului uman. Omul din secolul al XVI-lea se bucură de natură și de încântările existenței pământești.

Temele și sursele filosofice ale Umanismului sunt deja bine stabilite în mediul intelectual atunci când se afirmă două grupuri de poeți al căror ideal este să unească noi adevăruri cu forme „moderne” franceze. Grupul lyonez și grupul Angevin-Paris al Pleiadei se află astfel într-o rupere voluntară cu internaționalismul intelectualilor, pentru a promova estetica și valorile naționale.

1544 – Maurice Scève, Délie

1549 – Joachim du Bellay, Apărarea și ilustrarea limbii franceze

1552 – Pierre de Ronsard – Iubirile Casandrei

1555 – Louise Labé, Poezii

1558 – Joachim du Bellay – Antichități din Roma și Regrete

Producția literară se acum disponibilă și speră la recompense. Autorii, care depind de mecenat, susțin politica monarhică și ordinea.

După 1550, s-au scris mai multe cărți în franceză decât în ​​latină.

Cercetarea formală se opune spontaneității care pare nedemnă de artă. În plus, utilizarea unui limbaj neobișnuit oferă prestigiu unei clase sociale inferioare. Influență marcată a Italiei (Petrarca) și a Antichității greco-latine.

Importanță crescândă a operelor istorice, politice, filosofice.

În poezie: Mișcarea numită La Pléiade / Pleiada își propune ca limba franceză să devină recunoscută la fel ca latina. (J. Du Bellay, „Apărarea și ilustrarea limbii franceze”). Sonetul este popular printre poeți.

Pleiada: grup de șapte poeți reuniți în jurul lui Ronsard și Du Bellay, animați de aceeași iubire a Antichității și hotărât să instaureze o mare poezie a limbii franceze. În 1549, Joachim Du Bellay a fost însărcinat să scrie manifestul acestei tinere școli, intitulat Apărare și ilustrare a limbii franceze. Era vorba despre ruperea cu tradițiile literare ale Evului Mediu și dezvoltarea marilor genuri din Antichitate (epigrame, ode, elegii, epistole, comedie, tragedie) sau din Italia modernă (prin împrumutarea sonetului de la aceasta). Era necesar să se îmbogățească limba franceză, înăbușită prin tutela latinei și, în același timp, să se inspire din marile opere greco-latine pe care francezii trebuiau să caute să le imite.

Avântul prozei narative (1530-1570)

1533 – François Rabelais, Pantagruel

1534 – François Rabelais, Gargantua

Rabelais

Opera sa este una dintre cele mai triumfătoare afirmații ale optimismului și ale temelor politice sau morale ale Renașterii; dar, în același timp, constituie o critică permanentă a acestui optimism, recurgând la metodele literare medievale:

parodii, căutarea absurdului, agresivitatea burlescă moștenită din tradițiile Carnavalului. Toate tradițiile populare coexistă acolo cu formele noii culturi. (Marie-Madeleine Fragonard)

[Marie-Madeleine Fragonard: doctor în litere, profesor de literatură franceză la Universitatea din Montpellier III, specialist în literatura religioasă și polemică din secolul al XVI-lea (în 1989)]

Utilizarea nuvelei, împrumutată de la italieni (Boccaccio) este o încercare de a crea o literatură cu forme și teme mai accesibile.

Romanele de aventuri (Amadis de Gaule, Cei patru fii ai lui Aymon, Mélusine…) au rămas bestsellerurile epocii.

Cărțile religioase și morale continuă să fie în centrul preocupărilor secolului și să fie principala legătură culturală între diferitele clase sociale.

Sensibilitatea barocă (1570-1650)

Cuvântul baroc provine din portughezul „barroco”, care înseamnă: perlă neregulată. S-a aplicat mai întâi artelor plastice de la sfârșitul secolului al XVI-lea, pentru a face referire la o judecată peiorativă asupra unei estetici a iregularității, a mișcării, a ostentației.

Nu foarte puternic în Franța, barocul a dominat Europa în secolul al XVII-lea. În Franța, curentul baroc din literatură include o multitudine de tendințe contradictorii în scopurile și modurile lor de exprimare, dar care pot fi centrate în jurul unor principii comune: gustul senzualității, al extremelor, al ornamentației, al efectelor de limbaj.

Baroc: o mișcare artistică care s-a dezvoltat în Europa în perioada 1580-1660 și s-a extins la toate domeniile (arhitectură, pictură, sculptură). Inițial, cuvântul avea rezonanțe peiorative (se spunea „baroc” despre o perlă neregulată); caracteriza o artă foarte ornamentată, chiar supraîncărcată, care dădea frâu liber fanteziei și imaginației; prin exuberanța sa, el s-a abătut de la un anumit standard considerat „de bun gust” de clasici. Mai târziu, termenul a desemnat un stil original în care predomină echilibrele instabile, liniile curbe, trompe-l’oeil și iluzia. În literatură, el favorizează amestecul de genuri, situații romanești, imagini strălucitoare și rafinate:

Ochii lui aruncau flăcări în apă […]

Iar apa găsea acest foc atât de frumos

Încât  nu îndrăznea să-l stingă. (Théophile de Viau)

Barocul nu este doar o estetică, ci răspunde unei anumite concepții despre om și despre lumea considerată a fi supusă mișcării perpetue: totul se modifică, se transformă, totul se schimbă; omul dispune de o mare libertate și poate pretinde că acționează asupra acestei lumi. Concept care se opune idealului clasic, potrivit căruia universul este permanent, încremenit.

Barocul se manifestă atât în ​​scrierea burlescă*, bazată pe jocul opozițiilor, cât și în maniera prețioasă caracterizată printr-un limbaj rafinat.

1580 – Michel de Montaigne, Eseuri

1616 – Théodore-Agrippa d’Aubigné, Tragicii

1636 – Pierre Corneille, Iluzia comică

1651 – Paul Scarron, Romanul comic

Conflict politic și religios grav, de aici și supravegherea de către puterea politică a producției literare și a dogmatismului.

Impactul descoperirilor lasă impresia unei mari instabilități a cunoașterii, acesta este scepticismul (Montaigne, Eseuri)

Contradicțiile barocului, geneza clasicismului (1610-1660)

Barocul, prin însăși iregularitatea sa, a fost sortit să trezească forme de gândire nonconformiste. Revenirea la ordinea politică este însoțită de schimbări de mentalități și practici culturale. Educația se dezvoltă și creează un nou public monden. „Omul onest” se distinge prin politețea, gustul, sociabilitatea, galanteria sa. Preeminența (superioritatea) Parisului. Tradiția savantă se apropie de divertismentul monden. Eroismul se opune dorinței de măsură și integrare.

Omul onest: secolul clasic a văzut apariția unui ideal uman, cel al „omului cinstit”. Acesta reunește toate calitățile care asigură succesul într-un salon: cunoștințe de cultură generală, delicatețea gustului, judecată sănătoasă, educație bună, galanterie, politețe, curtoazie. Evitând orice afectare, orice pedanterie, orice erudiție, el „nu se mândrește cu nimic”, conform faimoasei formule a lui La Rochefoucauld. Ducele de Nemours din Prințesa de Clèves, Cléante din Tartuffe, Clitandre des Femeile savante întruchipează destul de precis acest ideal.

Prețiozitate: s-a dezvoltat în hotelurile aristocratice (precum Hôtel de Rambouillet) și în saloane (cel al Domnișoarei de Scudéry, de exemplu). Aceasta provine dintr-o dorință de a se ridica deasupra vulgarului și se reflectă într-o căutare afectată de distincție în maniere (costumul devine complicat, este împodobit cu pene și dantele), în sentimente (apariția „unui cod al iubirii prețioase, care, născută din stimă, nu poate să unească decât sufletele nobile), în limbaj (limbaj elegant, dispreț pentru cuvintele vulgare, respect pentru gramatică, folosirea, din abundență, a perifrazei: peruca devine „tinerețea oamenilor bătrâni”).

Confruntat cu prețiozitatea de bună calitate, care constă în căutarea distincției, există o prețiozitate care devine ridicolă prin exuberanța sa: este cea de care râde Molière. În ciuda exceselor sale, prețiozitatea a ajutat la cizelarea limbii clasice, în dorința sa de a purifica limbajul; ea a orientat literatura spre analiza inimii umane, deschizând astfel calea către psihologia clasică.

[Perifrază: procedeu de înlocuire a unui cuvânt prin mai multe cuvinte care redau același sens; îmbinare de cuvinte ce substituie un termen unic.]

1605 – François de Malherbe, poet oficial al regelui

1610 – Honoré d’Urfé, L’Astrée

1635 – Înființarea Academiei Franceze

1636 – Thomas Corneille, Cidul

1637 – René Descartes, Discurs asupra metodei

1645 –  Vincent Voiture, Sonete

1656 – Blaise Pascal, Provincialii

1656 – Domnișoara de Scudéry, Clélie

1657 – Cyrano de Bergerac, Poveste comică sau Călătorie pe lună

1670 – Blaise Pascal, Cugetări

În gândirea religioasă, apar contradicții. Ateismul este pedepsit cu moartea, dar acest lucru nu împiedică libertinajul (asimilabil cu gândirea liberă): Cyrano de Bergerac.

Cartezianism: metodă și doctrină a lui Descartes care a deschis calea gândirii moderne și conform căreia rațiunea este facultatea infailibilă, singura capabilă să conducă la adevăr.

Literatura religioasă înflorește: François de Sales (Ignațiu de Loyola, Tereza de Ávila, Jean de la Croix).

Jansenismul propune o doctrină mai austeră.

Jansenism: doctrina teologului olandez Cornelius Jansen (latinizat, Jansenius), expusă în Augustinus (1640) care s-a dezvoltat în Franța în mănăstirea din Port-Royal și conform căreia omul, de la nașterea sa, este predestinat la mântuire sau condamnare, indiferent de meritele sau defectele sale. Pascal și Racine au fost influențați de jansenism.

Estetica literară:

  • realism grotesc (Paul Scarron)

Burlesc: de inspirație barocă, burlescul desemnează un stil de scriere foarte la modă la vremea regenței Annei Austriei și a Frondei (1643-1660). Acesta cultivă arta discordanței (lipsa armoniei) și se joacă cu efectele opoziției: uneori, pune în scenă un mare personaj căruia îi împrumută un limbaj vulgar; alteori, dimpotrivă, împrumută limbajul eroilor, oamenilor mici (cel mai faimos exemplu este Strana al lui Boileau).

  • curent eroic și pastoral (Honoré d’Urfé, Domnișoara de Scudéry, Vincent Voiture)
  • prețiozitate

Identificarea limbii și a literaturii: Richelieu a creat Academia Franceză în 1635. Claude Favre de Vaugelas a stabilit regulile de sintaxă.

Sunt elaborate teorii (în special pentru teatru) fie că se pune accentul pe spectacol, fie că se pune accentul pe respectarea regulilor.

Estetica este dominată de imitația Anticilor, în special a Romanilor.

Clasicismul (1650-1700)

Dezvoltarea clasicismului a început în Franța (țara cel mai puțin marcată de estetica barocă) din 1630. Caracterizat de exercițiul Rațiunii în cadrul regulilor stabilite, el căuta puritatea și claritatea în limbaj și retorică, simplitate, justa măsură, echilibrul și armonia. Imitarea capodoperelor Antichității, preocuparea pentru verosimilitate, regulile artei, considerate ca generatoare de frumusețe prin propriile constrângeri, mijloace pentru autor și publicul său de a asigura un limbaj comun. Clasicismul a atins apogeul în prima parte a domniei lui Ludovic al XIV-lea. Cu specificul francez, și chiar parizian, s-a răspândit treptat în provincie și în Europa și va fi modelul Frumuseții în secolul al XVIII-lea.

Clasicism: doctrină literară a scriitorilor din secolul al XVII-lea, pledând, urmând exemplul autorilor greci și latini, pentru un ideal de echilibru, ordine și măsură. Clasicismul se supune regulilor stricte bazate pe rațiune, facultatea dominantă care face posibilă evitarea oricărei greșeli a bunului gust și controlul excesului imaginației sau sensibilității. Scriitorul clasic trebuie să respecte verosimilitatea și să rămână impersonal: dispare în spatele operei sale și se axează pe studiul omului, deoarece crede într-o natură umană independentă de loc și timp. El se exprimă într-un limbaj pur, sobru și elegant.

Această estetică corespunde unei anumite concepții despre lume și despre om: acesta din urmă evoluează într-un univers perfect imuabil și desăvârșit; în ciuda eforturilor sale, el rămâne supus fatalității și legilor ineluctabile care planează asupra naturii sale (cf. Personajelor lui Racine). Clasicismul este o artă a rigorii bazată pe principiile frumuseții eterne. În arhitectură, el favorizează liniile drepte și construcțiile simetrice în disprețul decorativului. Clasicismul se opune barocului și romantismului.

1659 – 1673 – Molière, Don Juan, Mizantropul, Tartuffe…

1661 – Jacques-Bénigne Bossuet, Predici din Postul Paștelui

1665 – La Rochefoucauld, Maxime

1664 -1691 – Jean Racine, Andromaca, Britannicus, Phedra, Bérénice

1666 – Crearea Academiei de Științe

1668 – 1678 – Jean de la Fontaine,  Fabule

1671 – 1696 – Doamna de Sévigné, Scrisori

1674 – Nicolas Boileau, Arta poetică

1678 – Doamna de La Fayette, Prințesa de Clèves

1688 – Jean de la Bruyère – Caracterele

1690 – César-Pierre Richelet, Dicționar

1691 – Antoine Furetière, Dicționar

1694 – Dicționarul Academiei

1697 – Charles Perrault, Povești

Mica burghezie furnizează cărturari, erudiți, marea burghezie și mica nobilime, scriitori pentru literatura de artă și agrement. Literatura se vinde mai mult, dar intelectualii trebuie să slujească pe cei puternici care îi ajută să trăiască. Orice publicație este supusă privilegiului regal și literatura de protest va fi publicată în subteran sau va fi publicată în străinătate. Presa în curs de formare răspândește ideile și gustul parizian în provincii și în străinătate.

Literatura constată declinul ideologiei și a ambițiilor aristocratice și preponderența monarhiei, al cărei progres îl justifică. Ea modelează reflecții asupra obligațiilor și naturii puterii (Corneille, Racine). Analiza problemelor sociale este mai restrânsă decât studiul critic al moravurilor și al personajelor. În probleme religioase, adeziunea profundă (Bossuet) se apropie de conflictele ascunse: libertinaj (La Fontaine); jansenism (Racine), ipocrizie (Tartuffe).

Un cod (regula celor trei unități, de exemplu, unitatea de loc, de acțiune / de intrigă), de timp. Se adaugă, de asemenea, unitatea de stil și cerința bunei-cuviințe, a verosimilității și caracterul rațional.) tinde să se constituie conform căruia cunoașterea se poate baza numai pe general, frumosul pe durabil, buna-cuviință neoriginal. Prin urmare, supunerea la normele stabilite.

Acest efort de ordine și raționalizare al clasicismului merge mână în mână cu răspândirea gândirii lui Descartes și a Lgicii grupului Port-Royal.

Cele mai populare forme sunt concentrate: nuvelă și roman psihologic, poezie narativă scurtă (fabulă), maxime și portrete, poeme mondene și scrisori. Teatrul este la apogeul său sub formă de comedii sau tragedii.

Literatura de colportaj (de popularizare) (secolele XVII-XIX)

Literatura de colportaj sau literatura ambulantă, a făcut posibilă distribuirea operelor literare în toată Franța din Evul Mediu și circulația cărților. Inițial, vânzătorii ambulanți vindeau cărți referitoare la viața sfinților, apoi cântece și romane.

Literatura „marilor autori” este cea a unui public restrâns: tipărirea a 1.500 de exemplare este deja un succes. Pe lângă aceasta, literatura pentru publicul larg evoluează puțin și încet, comercianții ambulanți o distribuie în special în zonele rurale. Născută odată cu tipografia, această formă de difuzare literară va dispărea după 1850. Nu este singura formă culturală populară: cântecele și poveștile aparțin unei tradiții orale, din care avem doar fragmente astăzi. Suntem siguri de abundența acestei producții (peste o sută de tipografii). Cel mai faimos: Nicolas Oudot (Troyes) tipărește broșurile Bibliotecii Albastre; Jean-Charles Pellerin publică almanahuri la imageria din Épinal unde sunt produse celebrele imagini Épinal.

Repertoriul este atât variat (texte evlavioase, calendare, colecții de rețete medicale, proverbe, legende, romane de aventuri, glume, povești cu ciudățenii… dar și destul de sărac: repetă principiile esențiale ale societății: moralitate, familie, tradiții. Temele sunt stabile și într-un număr limitat ca cele din culturile orale tradiționale Autorii se jefuiesc reciproc și aceleași texte sunt publicate din sec. XVI până în sec. XIX.

Dificultatea vânzătorilor este enormă în difuzarea știrilor. Conservatorii din secolul al XIX-lea au acuzat colportajul de pervertire a mediului rural cu gândirea revoluționară a filozofilor: de fapt, dacă această gândire a fost în mod efectiv răspândită, a fost în principal prin extrase izolate. Și, în explozia revoluționară, informațiile vehiculate de ambulanți, aceste jurnale ambulante și situația economică au avut, fără îndoială, o pondere mai mare decât însăși literatura de colportaj, de altfel în mare măsură conservatoare. (M.-M. Fragonard)

Criza conștiinței europene (1680-1720)

Paradoxal, în timp ce Franța ocupă o poziție preponderentă în Europa, încât franceza devine limba internațională a elitei și că are loc o reflecție intensă asupra artei și a naturii sale, creația literară pare mai puțin dinamică.

1688-1697 – Charles Perrault, Paralele Anticilor și ale Modernilor

1691-1752 – Henri de Saint-Simon, Memorii

1699 – François Fénelon, Aventurile lui Telemac

1707-1737 – Alain-René Lesage, Diavolul șchiop, Turcaret, Istoria lui Gil Blas de Santillane

1708 – Jean-François Regnard, Legatarul universal

1714 – François Fénelon, Scrisoare către Academie

Bazele politice și culturale din secolul al XVII-lea clasic sunt puse sub semnul întrebării prin schimbări la scară europeană:

  • Criza monarhiilor absolute a făcut să progreseze gândirea politică și socială (Locke, Fénélon). Eșecurile de la sfârșitul domniei lui Ludovic al XIV-lea sporesc conștientizarea punctelor slabe ale absolutismului (Saint-Simon).
  • Criza este, de asemenea, religioasă: separarea în Biserica Catolică în privința puterilor, respective ale Papei și ale Regelui, conflict între autorități și janseniști (Port-Royal), Revocarea Edictului de la Nantes.
  • Nașterea unor mari sisteme filozofice necreștine (Leibniz, Spinoza, Berkeley, Locke). Filosofia se separă din ce în ce mai clar de teologie; critica istorică a textelor sacre atacă și certitudinile credinței.
  • Oamenii de știință, eliberați de aprioric-ul teologic, fac progrese în astronomie, fizică și matematică (Newton, Halley, Leibniz, Huygens). Prin urmare, este un început de curiozitate critică bazată pe experiență și libertate. Din ce în ce mai mulți călători încurajează compararea diferitelor civilizații. Apar noi valori: Natura, Fericirea terestră, progresul, tendințele noului spirit „filozofic” care se formează atunci.
  • Disputa literară Cearta dintre Antici și Moderni (1670-1690) opune pe susținătorii regulilor și ai respectului absolut pentru perfecțiunea Antichității (Boileau, La Fontaine, Racine, Molière, La Bruyère) celor cred în progresul literaturii (Perrault, Fénélon, Fontenelle).

In timp ce estetica clasică este menținută, apar concepții care readuc frumusețea relativ la gândire sau la sensibilitatea subiectului care percepe. Literatura rămâne mai puțin inovatoare decât pictura (Watteau). După scurta, dar intensa popularitate a basmului, singura tendință literară în curs este revenirea la comicul excentric, critic și realist în același timp, influențat în special de verva picarescă. Romanele și comediile sunt mai puțin clasice în forma lor și mai ales semnificative prin mijloacele pe care le descriu, despre răzbunarea oamenilor de afaceri față de aristocrație (Figaro).

Literatura „Filozofilor” (1720-1770)

Literatura popularizează principalele teme științifice și morale ale „Filosofiei Iluminismului”. Strict vorbind, nu este o chestiune de filozofie și cu atât mai puțin de un sistem riguros: este o atitudine a minții inspirată de metoda științifică, care caută să descopere adevărul din spatele întunericului prejudecăților, cu ajutorul Rațiunii care iluminează.

Distrugând dogmele, gândirea se impune în sfera utilului și concretului. Extinderea publicului, mai puțin erudit, determină preocuparea față de aplicarea practică decât de teorie și de actualitate decât de etern. Esențialul este să fii util comunității, organizând o nouă viziune asupra universului: în centru nu mai este religia, ci omul care să fie liber și să raționeze. Esența mișcării științifice nu este franceză, dar preeminența intelectuală și literară a Franței era de așa natură încât se vorbea atunci de „Europa franceză”.

Filozofii: se referă la scriitorii din secolul al XVIII-lea care, folosindu-și rațiunea, și-au propus să distrugă ideile preconcepute. Scuturând astfel bazele edificiului social, moral și religios, au încercat să instaureze o nouă artă de a trăi bazată pe libertate, rațiune și justiție (denunțarea războiului, a sclaviei, a rasismului, lupta împotriva fanatismului religios). A fost favorizată dezvoltarea spiritului critic, pregătind astfel Revoluția din 1789.

Secolul Luminilor: nume dat în secolul al XVIII-lea, în măsura în care filosofii au contribuit la iluminarea spiritelor adesea orbite de prejudecățile și credințele înșelătoare. „Filozofia Luminilor” se bazează pe Rațiune pentru a judeca totul; respinge explicațiile de origine supranaturală (astfel, nu se poate crede că fulgerul este un efect al mâniei divine); se bazează pe experiență, și nu pe tradiție, pentru a ajunge la adevăr; în sfârșit, susține în primul rând respectul absolut pentru om (spiritul toleranței.

1721 – Charles Montesquieu, Scrisori persane

1747 – Voltaire, Zadig

1748 – Charles Montesquieu, Spiritul legilor

1749 – Georges Buffon, Istoria naturală

1749 – Étienne Bonnot de Condillac, Eseu asupra originii cunoașterii umane

1751-1780 – Denis Diderot, Jean d’Alembert… , Enciclopedia

1755 – J.-J. Rousseau, Discurs asupra originii inegalității

1759 – Voltaire, Candide

1762 – J.-J. Rousseau, Contractul social, Emil sau despre educație

1770 – Paul-Henri d’Holbach, Sistemul naturii

1772 – Denis Diderot, Supliment de călătorie din Bougainville

Grupul de oameni de litere reflectă tensiunile lumii sociale, dar aceeași aspirație îi creează unitatea: dorința libertății de gândire. Puțini scriitori trăiesc din scrisul lor, cu excepția celor care, precum Voltaire, cumulează avere personală, pensie și afaceri comerciale.

Cenzura este încă foarte severă în privința cărților subversive. Montesquieu însuși va fi tipărit în străinătate. Saloanele pariziene și academiile provinciale joacă un rol major în răspândirea culturii. Influența dominantă este cea engleză (Swift, Locke, Hume).

Susținând o ideologie a progresului, a toleranței și a fericirii materiale, împotriva tuturor constrângerilor monarhiei sau religiei, filozofii găsesc o largă audiență în rândul burgheziei. Enciclopedia este condamnată pentru materialismul său (1759), dar deismul este o atitudine din ce în ce mai frecventă.

Se mențin principiile artei clasice, în timp ce noțiunea de relativitate se impune în filozofie.

Influența povestirilor de călătorie incită la întrebări privitoare la antropologie, noțiunile de „sălbatic” și „civilizat”, valabilitatea sclaviei.

Poezia este destul de rece, „pastoralele” sunt la modă. Proza domină, variază, folosind de bună voie ironia acolo unde didacticismul ar șoca fără să convingă. Corespondență intensă în toată Europa. Cele trei tendințe majore ale mișcării: normativ, polemic, monden. Povestea filosofică (Voltaire) este cea mai originală formă literară care le poate exprima pe toate trei.

Literatura „inimii și spiritului” (1730-1789)

Această literatură propagă o nouă morală bazată pe sensibilitate și senzualism, complet lipsită de imperative și dogme religioase. Nonconformismul său devine imediat suspectă de imoralitate. Viața privată devine un subiect literar frecvent, la fel și descrierea destul de deziluzionată a mediului de viață contemporan. Aceste lucrări păstrează o preocupare moralizatoare, cel puțin aparent: dacă detaliază, în mod voit cu umor, „Rătăcirile inimii și ale spiritului” și dacă abundă în scene vioaie, adaugă adesea comentarii amare asupra corupției vieții sociale și morale.

1730 – Pierre de Marivaux, Jocul dragostei și al întâmplării

1731 – Abatele Prévost, Manon Lescaut

1746-1774 – Denis Diderot, Călugărița, Nepotul lui Rameau, Jacques fatalistul

1775 – Pierre Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla

1782 – Choderlos de Laclos, Legăturile primejdioase

1784 – Pierre Beaumarchais, Nunta lui Figaro

Publicul a crescut considerabil: alfabetizarea este foarte avansată, mai ales în orașe, chiar și în rândul femeilor. Crearea sălilor de lectură unde se pot împrumuta cărți (1760) crește ușurința lecturii, beneficiind în principal de jurnale și romane.

Literatură care arată explicit rolul dominant al banilor și luptele pentru avansarea socială: libertatea este respinsă într-o lume dură, iar sinceritatea în dragoste îngreunată constant de imoralitate și constrângeri sociale. Termenul „libertinaj” desemnează acum libertatea moravurilor.

Libertin: (din latinescul libertinus: liber, eliberat): în timp ce în secolul al XVII-lea, libertinul era mai degrabă un liber-cugetător, sceptic și suspicios în privința tuturor dogmelor, în secolul al XVIII-lea, cuvântul desemnează mai mult un personaj cu moravuri libertine, eliberat de orice constrângere morală sau socială.

Romanul este disprețuit, dar inevitabil se scriu, povești, nuvele, scrisori, povestiri pentru a masca romanescul. Romanul epistolar are un mare succes. O temă frecventă este aceea a descoperirii de către o ființă tânără și plină de elan a dificultății de a se împlini pe deplin într-o lume represivă și a compromisurilor și trădărilor necesare pentru integrarea sa socială. Revolta se rezolvă în reverie, libertinaj sau devine marginalizare socială.

Gustul pentru sentiment (1760-1800)

Diderot și mai ales Rousseau (care va influența foarte mult romanticii) sunt simbolurile unei modificări radicale a sensibilităților, prin revendicarea unui adevăr al pasiunilor și atribuind operei de artă obiectivul principal de a emoționa. Emoția devine centrală, determinând toate actele umane, legăturile sociale, dar și legăturile dintre om și natură. Ea este un mijloc superior de cunoaștere și întotdeauna corect, deoarece domină ideea că Natura este bună Această mișcare este una dintre primele mișcări literare a visului și a tristeții care uneori a fost numită „pre-romantism”.

1757 – Denis Diderot, Fiul natural

1761-1782 – J.-J. Rousseau,  Julie sau Noua Eloiză, Reveriile unui hoinar singuratic, Confesiuni

1772 – Nicolas Gilbert, Poetul nefericit

1772 – Jacques Cazotte, Diavolul îndrăgostit

1779-1794 – Restif de la Bretonne, Viața tatălui meu, Nopțile din Paris

1782 – Jacques Delille, Grădinile

1787 – Bernardin de St-Pierre, Paul și Virginia

Începând din anii 1770, autorul care își vinde manuscrisul își păstrează dreptul la reeditare și i se  recunoaște dreptul de proprietate asupra operei sale. A fost începutul celebrității literare. Cel care are succes poate trăi, și încă bine, din scrisul său.

Societatea pare a fi fundamental opusă moralei, naturii, bunătății primordiale a omului; de aceea autorii vor fi mai revoluționari decât filosofia liberală. Religiozitatea merge mână în mână cu dorința de reformă socială. Succesul ocultismului și a misticismului.

Estetica Sublimului se bazează pe emoția artistică care depășește standardele comune. Noțiunea de Geniu, aplicată de acum înainte scriitorului creativ și legată de noțiunile de natură și entuziasm, favorizează improvizația sub dicteul pasiunilor, mai degrabă decât compoziția rațională. În legătură cu traducerea operelor din limba engleză, temele (grădinile, clarul de lună, …) evoluează mai mult decât forma care rămâne neoclasică.

Autobiografia declarată sau voalată dă naștere unui stil nou. Descrierea peisajelor caută pitorescul și exoticul sub influența impresiilor de călătorie. Se dezvoltă tehnicile de descriere, precum și un fel de repertoriu de peisaje tipice asociate cu anumite emoții.

© CCC

Share |

Comments are closed.

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.