Sfântul Augustin

Sfântul Augustin sau Augustin din Hippona (în latină: Aurelius Augustinus) sau Sfântul Augustin la catolici și Fericitul Augustin la ortodocși, 13 nov. 354 – 28 aug. 430, născut în Thagaste, Numidia, azi Souk Ahras, în Algeria, un municipiu din provincia Africa, părinte al Bisericii Latine, episcop, filozof și teolog creștin roman de origine punică care a deținut rolul de episcop al Hiponnei în Numidia. A fost unul dintre părinții Bisericii Apusene și, în romano-catolicism, a fost  recunoscut formal ca doctor al Bisericii. A trăit 76 de ani.

Alături de Ambrozie din Milano, Ieronim din Stridon și Grigore cel Mare, este unul dintre cei patru Părinți ai Bisericii Occidentale și unul dintre cei treizeci și șase de Doctori ai Bisericii.

Pregătirea pe care a primit-o în Cartagina a fost cea a cărturarilor romani ai vremii, chiar dacă scrierile sale relevă o sensibilitate și trăsături legate de regiunea sa de naștere. Dacă a fost un maestru al limbii și culturii latine, nu a stăpânit niciodată cu adevărat greaca, ceea ce a avut ca efect romanizarea creștinismului occidental și conferirea acestuia a unei tonalități diferite de creștinismul răsăritean, mai apropiat de autorii greci.

Născut dintr-o mamă profund evlavioasă, a avut mai întâi o pasiune pentru filozofie, văzută literalmente ca o „iubire de înțelepciune”, înainte de a deveni maniheist. Nu a abandonat maniheismul pentru a se converti la creștinism decât destul de târziu, în 386, după întâlnirea sa cu Ambrozie din Milano.

Astfel, tânărul Augustin care era atras de filozofie și s-a apropiat de mișcarea maniheistă, înainte de a trece la neoplatonism, sub influența gândirii Sfântului Ambrozie din Milano s-a hotărât să devină preot.

[Maniheism: doctrină religioasă care consideră că lumea e guvernată de două principii suverane, al binelui și al răului; înclinație de a judeca lucrurile în mod absolut, considerându-le bune sau rele.]

După convertirea sa, a devenit episcop de Hippona (acum Annaba în Algeria), din 396 până în 430, și s-a angajat într-o serie de controverse mai întâi împotriva maniheiștilor, apoi împotriva donatisților și în cele din urmă împotriva pelagianismului. Aceste controverse au alimentat o lucrare considerabilă atât cantitativă, cât și calitativă în care se remarcă trei lucrări deosebit de cunoscute: Confesiunile, Cetatea lui Dumnezeu și Despre Sfânta Treime (Despre trinitate).

Augustin este unul dintre gânditorii care au permis creștinismului să integreze o parte din moștenirea greacă și romană, prin generalizarea unei lecturi alegorice a Scripturilor după modelul susținut de Ambrozie din Milano și neoplatonismul. Urmându-l neabătut pe Ambrozie, un fost înalt oficial roman, Augustin a încorporat în creștinism tendința de a folosi forța moștenită de la Republica Romană.

A fost cel mai influent gânditor din lumea occidentală până la Toma d’Aquino care, opt secole mai târziu, a dat creştinismului o turnură mai aristotelică. Cu toate acestea, gândirea sa a păstrat o mare influență în secolul al XVII-lea, unde a fost una dintre sursele literaturii clasice franceze și a inspirat teodiceele lui Malebranche și Leibniz.

Augustin era un gânditor exigent în toate sensurile cuvântului. Figură cheie în apariția sinelui în Occident, a jucat și un rol principal în evoluția noțiunii de dreptate. Din trecutul său maniheist, a păstrat o distincție puternică între Bine și Rău.

Totuși, neoplatonismul – care i-a influențat puternic convertirea – l-a condus la o concepție despre un Dumnezeu puternic care, spre deosebire de slabul Dumnezeu al maniheiștilor, asigură ca până la urmă Binele prevalează.

În Occident, Augustin este teologul care insistă cel mai mult pe transcendența divină, adică pentru el, gândurile lui Dumnezeu nu sunt, direct sau indirect, gândurile oamenilor. Potrivit lui, credința opusă constituie tocmai păcatul originar.

Dumnezeul lui Augustin este atât deasupra ființelor umane, cât și în profunzimea lor. Rezultatul este un accent pe ceea ce el numește trinitatea interioară: memoria, inteligența și voința. Dacă memoria este importantă, ideea de început, de reînnoire, este și ea foarte prezentă. Voința face posibilă trecerea spre Bine, dar nu este suficientă; este nevoie și de har. Cu toate acestea, Augustin subliniază capacitatea pe care rațiunea o conferă omului de a aborda adevărul lucrurilor — adevărul absolut nefiind al acestei lumi — într-o perspectivă care include o anumită dimensiune spirituală.

De regulă, gândirea augustiniană este animată de o dublă mișcare: pe de o parte dinspre exterior (lumea) spre interior, care este domeniul unui Dumnezeu interior al luminii; de la cele inferioare (plăcerile uşoare) la cele superioare (adevărata realizare de sine).

În teologia sa, greutatea și obiceiul păcatului sunt de așa natură încât, fără harul divin, omul nu se poate mântui pe sine: acesta este sensul luptei împotriva pelagianismului, care susține contrariul. În secolul al XVI-lea și în secolul al XVII-lea, protestantismul și jansenismul, care au preluat tezele sale, s-au adresat, ca Augustin în vremea lui, mai mult claselor mijlocii active decât aristocrației de obicei mai pelagiene.

În legătură cu teologia sa, Augustin face o distincție puternică între lume (legată de iubirea de sine) și Cetatea lui Dumnezeu (legată de iubirea lui Dumnezeu). Când la sfârşitul secolului al XIX-lea, după Conciliul Vatican I, Biserica Catolică a dorit să se apropie de lume, ea tindea să favorizeze gândirea lui Toma d’Aquino mai degrabă decât pe cea a lui Augustin, crezând că acesta din urmă era prea preocupat de viaţa veşnică. În urma acestui Conciliu, curentul neotomist a relativizat sfera operei augustiniene, considerând că Augustin nu are decât o cunoaștere parțială a valorilor umane.

Abordarea politică a lui Augustin este marcată de realism. Dacă recunoștea nevoia guvernării, nu îi acorda decât locul al doilea în fața moralității, crezând că trebuie să evităm să alegem conducători dintre ființele egocentrice și iraționale. Pentru episcopul de Hippona, conducătorii rămân întotdeauna responsabili pentru acțiunile lor.

În fine, la el, fericirea nu intra în domeniul politicii sau al guvernării, este apolitică. Potrivit acestuia, nici Biserica, nici Statul nu au vocația de a întemeia o Cetate pământească a lui Dumnezeu. Acuzația de a fi favorizat teocrația Bisericii îi va fi adusă, în esență, la începutul secolului al XX-lea, în cadrul a ceea ce unii au numit augustinism politic. În zilele noastre, Augustin este considerat mai degrabă unul dintre părinții individualismului modern, chiar și ai liberalismului.

Dacă a contribuit mult la punerea în prim-plan a conceptului de iubire în creștinism, Augustin este acuzat și că a transmis Occidentului o puternică neîncredere față de trup. Strict vorbind, pentru el, sexualitatea nu este rea deoarece asigură descendența; problema vine după Augustin din faptul că din păcatul originar fiinţele umane nu-şi mai controlează sexualitatea. El ar avea, asupra noțiunii de păcat al cărnii, o poziție destul de moderată în comparație cu Ieronim din Stridon și Grigore de Nyssa, preluate parțial de platoniști și neoplatoniști.

Teolog renumit și scriitor prolific și activ, a fost, de asemenea, un predicator și retorician iscusit. A depus o activitate intensă ca predicator, organizator de comunități și luptă împotriva ereziei.

Doctrina lui Augustin se bazează pe credința în Dumnezeu, dar nu combate rațiunea. Aceasta este o meditație a inteligenței asupra creației, binelui și virtuții.

În „Confesiunile” își descrie convertirea la creștinism cu o sinceritate care valorează mai mult decât multe biografii.

În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine. A scris Confesiunile, care au încheiat Antchitatea și Despre cetatea lui Dumnezeu care a deschis Evul Mediu.

Cărțile Sfântului Augustin sunt citite în zilele noastre la fel de mult de spiritele religioase, cât și de filozofii laici.

Opere principale:

Confesiunile; Despre cetatea lui Dumnezeu împotriva păgânilor (De civitate Dei contra paganos); Despre Sfânta Treime.