Citate Celebre Cogito
Citate Celebre & Enciclopedie

Citate cu tagul "citate de Odysseas Elytis"

Cred că poezia, la un anumit nivel de plenitudine, nu este nici optimistă, nici pesimistă. Ea reprezintă, mai degrabă, o a treia stare a spiritului, unde contrariile încetează să existe. Nu mai există contrarii deasupra unui anumit nivel de altitudine. Astfel, poezia seamănă cu însăşi natura care nu este nici bună, nici rea; ea pur şi simplu este. Astfel, poezia nu se mai supune obişnuitelor distincţii cotidiene.

Monograma

Motto:

Cernit voi fi mereu, m-auzi,

Singur, după tine-n Paradis.

I.

Brazdelor palmei calea va-nturna

Ca un acar, într-altă parte, soarta.

O clipă Timpul are să consimtă,

Cum altfel, daca oamenii se iubesc.

II.

Port doliu după soare și după anii care vin

Fără de noi și-i cânt pe cei care-au trecut.

Dacă-i aievea.

Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,

Guitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub ape,

Acele „crede-mă” și-acele „nu”,

O dată-n aer și-ncă o dată-n cântec,

Cele doua jivine mici, mâinile noastre

Tânjind pe-ascuns una pe alta să se cațere,

Glastra cu flori în pragul porților,

Și tândarii de mare ce soseau dimpreună

Peste stâncile seci, pe după pârleazuri,

Anemona care mi-a șezut în palmă

Iar movul tremura întreit trei zile deasupra cascadelor.

La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor

Port doliu dupa straiul ce-am atins și m-a îmbrăcat lumea…

III

Astfel vorbesc de tine şi de mine,

Pentru că te iubesc şi în iubire

Ştiu să intru ca o lună plină, de oriîncotro.

Şi pentru micul tău picior, în nemăsuratele cearşafuri

Să-mprăştii flori de iasomie.

Şi sunt în putere, adormit,

Să suflu şi să mi te duc

Prin sclipitoare treceri

Şi ascunse portice ale mării.

Arbori hipnotizaţi cu painji care se-argintează.

Au auzit de tine valurile

Cum mângâi, cum săruţi, cum spui în şoaptă “ce” şi “hei”,

În jurul gâtului, în radă,

Mereu noi doi, lumina şi cu umbra,

Mereu tu steluţa, iar eu mereu întunecata corabie,

Mereu tu limanul, iar eu, în dreapta, farul

Şi cheiul ud, şi sclipătul de vâsle.

Iar sus, în casa cu cercei de viţă,

Cu trandafiri în buchet, cu apa care se răceşte,

Mereu tu statuia de piatră, mereu eu umbra care creşte.

Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care o deschide eu,

Pentru că te iubesc şi te iubesc mereu.

Tu esti moneda, eu religia ce-o schimbă –

Atâta noaptea, atâta vuietul de vânt,

Atâta roua din cer, atât tăcerea,

Marea jur împrejur împărţită,

Odaie a văzduhului cu stelele,

Atâta răsuflarea ta nespus de mică,

Încât nimica nu mi-a mai rămas

Între cei patru pereţi, tavan, duşumea.

Strigăt să fiu, iar glasul meu să mă lovească,

Să-ţi fiu mireasmă, iară oamenii să turbe,

Căci nemaîncercatul şi de aiurea adusul

Nu-l rabdă oamenii.

Şi-i încă devreme, m-auzi,

Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,

Să vorbesc de mine şi de tine.

IV
Devreme e încă, în lumea aceasta, m-auzi,

Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,

Nici sângele-mi vărsat, nici ascuţitul, m-auzi, cuţit.

Precum berbecele care aleargă pe cer sălbaticit

Şi stinge ramurile stelelor, m-auzi,

Astfel sunt eu, m-auzi,

Şi te iubesc, m-auzi?

Te ţin şi te port şi te-nveşmânt

În straiul alb al Ofeliei, m-auzi,

Unde mă laşi, unde te duci şi cu cine, m-auzi?

Vă ţineţi în potop de mână, uzi.

Enormele liane şi apele vulcanilor,

Va veni ziua, m-auzi, să ne-ngroape,

Iar miile de ani ce vor trece pe urmă,

În sclipitoarele roci ce ne vor preface,

Asupra-le sticlească nemila, m-auzi, a oamenilor

Şi-n mii de ţăndări să ne zvârle, în ape una după alta.

Amarul meu pietriş îl prenumăr, m-auzi?

Iar timpul…

Nu mă mai duc nicăieri, m-auzi,

Amândoi sau niciunul, m-auzi?

Această floare a furtunii şi, m-auzi, a iubirii

Odată pentru totdeauna am cules-o.

Nu-i cu putinţă astfel să înflorească

Pe alt pământ, pe altă stea,

Nu mai este ţărâna, nu mai este văzduhul de noi atins acelaşi.

Şi nici un grădinar n-a norocit într-acele vremi,

Dintru atâta crivăţ şi dintre-atâtea ierni

Să scuture o floare,

Ci numai noi doi, în mijlocul mării,

Din însăşi voinţa iubirii,

Ivit-am o insulă întreagă,

Plină cu peşteri şi stânci submarine şi râpi înflorite.

Ascultă, ascultă,

Cine vorbeşte în ape, cine plânge, auzi?

Cine pe celălalt caută, cine strigă, auzi?

Eu sunt cel care plânge, tot eu cel care strigă, m-auzi?

Te iubesc, te iubesc,

M-auzi?

(Traducere de Victor Ivanovici)

(variantă a părților III și IV)

Una dintre cele mai bune poezii de dragoste

Monograma

Motto:

„Cernit voi fi mereu – M-auzi? – singur, dupa tine, în Paradis!”

I.

Brazdelor palmei calea va-nturna

Ca un acar, într-altă parte, soarta.

O clipă Timpul are să consimtă,

Cum altfel, daca oamenii se iubesc.

II.

Port doliu după soare și după anii care vin

Fără de noi și-i cânt pe cei care-au trecut.

Dacă-i aievea.

Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,

Guitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub ape,

Acele „crede-mă” și-acele „nu”,

O dată-n aer și-ncă o dată-n cântec,

Cele doua jivine mici, mâinile noastre

Tânjind pe-ascuns una pe alta să se cațere,

Glastra cu flori în pragul porților,

Și tândarii de mare ce soseau dimpreună

Peste stâncile seci, pe după pârleazuri,

Anemona care mi-a șezut în palmă

Iar movul tremura întreit trei zile deasupra cascadelor.

La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor

Port doliu dupa straiul ce-am atins și m-a îmbrăcat lumea…

III.

Astfel vorbesc de tine și de mine

Pentru că te iubesc și în iubire știu să intru

Ca o lună plină de oriîncotro

Și pentru micul tău picior în nemăsuratele cearceafuri

Să-mprăștii flori de iasomie –

Și sunt în putere adormită, să suflu și să mi te aduc

Prin sclipitoare treceri și ascunse portice-ale mării

Arbori hipnotizați cu paingi care se-argintează.

Au auzit de tine valurile

Cum mângâi, cum săruți,

Cum spui în șoaptă „CE” și „HEI”,

În jurul gâtului în radă

Mereu noi doi lumina și cu umbra

Mereu tu steluța și eu mereu întunecata corabie

Mereu tu limanul, iar eu, în dreapta, farul

Și cheiul ud și sclipătul pe vâsle.

Iar sus, în casa cu cârcei de viță,

Cu trandafiri în buchet, cu apa care se racește,

Mereu tu statuia, mereu eu umbra care crește,

Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care-o deschide eu,

Pentru că te iubesc și te iubesc,

MEREU,

Tu ești moneda, eu religia ce-o schimbă.

Atâta noaptea, atâta vuietul din vânt,

Atâta roua din aer, atâta tăcerea,

Marea jur împrejur împărățită

Odaie a văzduhului cu stelele,

Atâta răsuflarea ta nespus de mică

Încât nimica nu mi-a mai rămas

Între cei patru pereți, tavan, dușumea,

Strigăt să-ți fiu, iar glasul meu să mă lovească,

Să-ți fiu mireasma, iară oamenii să turbe,

Căci nemaiîncercatul și de-aiurea adusul

Nu-l rabdă oamenii, și-i încă devreme, m-auzi,

Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,

Să vorbesc de tine și de mine.

IV.

Devreme e încă în lumea aceasta, m-auzi,

Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,

Nici sângele-mi vărsat, nici ascuțitul, m-auzi, cuțit,

Precum berbecul care-aleargă pe cer sălbăticit

Și frânge ramurile stelelor, m-auzi,

Astfel sunt eu, m-auzi,

Și te iubesc mereu, m-auzi,

Te țin și te port și te-nveșmânt, m-auzi,

Unde mă lași, unde te duci și cu cine, m-auzi,

Vă țineți în potop de mână, uzi,

Enormele liane și lavele vulcanilor

Va veni ziua, m-auzi,

Să ne îngroape, iară miile de ani ce vor trece pe urmă, m-auzi,

În luminoase roci ne vor preface, mă auzi,

Asupră-le sticlească nemila, mă auzi,

A oamenilor,

Și-n mii de țăndări să ne azvârle, în ape, una dupa alta, mă auzi,

Amarul meu pietriș îl prenumăr, m-auzi,

Iar timpul e-o mare biserică, m-auzi,

Unde uneori, chipurile, m-auzi,

Ale sfinților

Plâng lacrima adevărată, m-auzi,

Clopotele croiesc în înălțimi, m-auzi,

Adânca trecătoare să trec eu

Așteaptă îngerii cu psalmi de moarte și cu lumânări

Nu mă duc nicăieri, mă auzi,

Amândoi sau niciunul, m-auzi,

Această floare a furtunii și, m-auzi,

A iubirii,

O dată pentru totdeauna am cules-o, m-auzi,

Nu-i cu putință altfel să-nflorească, mă auzi,

Pe alt pământ, pe altă stea, m-auzi,

Nu mai este țărâna, nu mai este văzduhul

De noi atins același, mă auzi,

Și nici un grădinar n-a norocit într-alte vremi

Dintru atâta crivăț și dintr-atâtea ierni, m-auzi,

Să scuture o floare, ci numai noi, m-auzi,

În mijlocul mării,

Din singură voința iubirii, mă auzi,

Ivit-am o insulă-ntreagă, m-auzi,

Cu peșteri și stânci submarine și râpi înflorite.

Ascultă, ascultă,

Cine vorbește în ape, cine plânge – auzi?

Cine pe celălalt caută, cine strigă – auzi?

Eu sunt cel care strig, tot eu cel care plâng, mă auzi,

Te iubesc, te iubesc, mă auzi…

(Traducere de Victor Ivanovici)

I.

Toţi norii spoveditu-s-au pământului:

Locul lor un alean al meu l-a luat.

Iar când părul meu a-nceput să ducă dorul

Unei mâini fără păreri de rău,

M-am strâns într-un nod de durere.

II

Clipa e dusă pe gînduri înserând,

Fără amintiri,

Cu copacul ei mut

Către mare,

E dusă pe gânduri înserând,

Făr-o bătaie de aripi,

Cu chipul neclintit

Către mare,

Înserând,

Fără dragoste,

Cu gura neînduplecată

Către mare…

Iar eu, în liniştea ce-am prins-o în năvod.

III.

După amiaza

Si imperiala lui însingurare

Şi tandreţea vânturilor sale

Şi aura sa cutezătoare,

Nimic să nu vină, Nimic

Să nu plece,

Toate frunţile libere,

Iar ca sentiment, un cristal.

(Clima absenței)

(Traducere de Victor Ivanovici)

Dacă descompui Grecia, la sfârșit vei vedea că rămân un măslin, o viță de vie și o barcă. Asta înseamnă că, dacă le dublezi, o refaci.

© CCC

Ce este poezia? Singurul loc în care puterea cifrei nu are acces.

© CCC

Să iubești și să visezi înseamnă bigamie.

© CCC

Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.