Cred că poezia, la un anumit nivel de plenitudine, nu este nici optimistă, nici pesimistă. Ea reprezintă, mai degrabă, o a treia stare a spiritului, unde contrariile încetează să existe. Nu mai există contrarii deasupra unui anumit nivel de altitudine. Astfel, poezia seamănă cu însăşi natura care nu este nici bună, nici rea; ea pur şi simplu este. Astfel, poezia nu se mai supune obişnuitelor distincţii cotidiene.
I.
Toţi norii spoveditu-s-au pământului:
Locul lor un alean al meu l-a luat.
Iar când părul meu a-nceput să ducă dorul
Unei mâini fără păreri de rău,
M-am strâns într-un nod de durere.
II
Clipa e dusă pe gînduri înserând,
Fără amintiri,
Cu copacul ei mut
Către mare,
E dusă pe gânduri înserând,
Făr-o bătaie de aripi,
Cu chipul neclintit
Către mare,
Înserând,
Fără dragoste,
Cu gura neînduplecată
Către mare…
Iar eu, în liniştea ce-am prins-o în năvod.
III.
După amiaza
Si imperiala lui însingurare
Şi tandreţea vânturilor sale
Şi aura sa cutezătoare,
Nimic să nu vină, Nimic
Să nu plece,
Toate frunţile libere,
Iar ca sentiment, un cristal.
(Clima absenței)
(Traducere de Victor Ivanovici)