A-nceput un greiere
Casa s-o cutreiere.
Şuieră
Şi fluieră
Şi să dormi nu te mai lasă;
Parc-ar fi la el acasă.
Ducă-se în altă aia,
Că mi-a luat-o el odaia
Şi mă bate la ureche
Struna lui de sîrmă veche.
De-o mai fi cum a-nceput,
Îmi iau traista şi mă mut.
Ai văzut neruşinare ?
Sîmbăta, amiaza mare,
Fără nici-o-nştiinţare,
A venit, s-a instalat
Şi s-a pus şi pe cîntat.
Eu ca omul aşezat,
Nu pun mîna pe pian
Decît rar, din an în an,
Pe oboi sau clavecin:
Să nu supăr pe vecin –
Dar şi-atuncea cu măsură
Şi cu degetul la gură,
Cînt vreo polkă sau vreo horă,
Pîn’ la anumită oră.
Nepoftitului din casă
Prea puţin de noi îi pasă.
Îl tot caut în zadar
Şi nu dau de lăutar.
Dintr-un dring cu limba frîntă,
El s-a pus pe chef şi cîntă,
Undeva, printr-un ungher,
La umbrelă, la cuier;
Îl aud de peste tot,
Şi din podini şi din pod
Şi nu mă pricep cum face
Că-l aud şi-atunci cînd tace.
De cinci ori am aţipit
Şi de cinci ori m-a trezit
Oaspele afurisit.
Mă frămînt, ascult, aştept
Cu duşmanul să dau piept,
Dar el, molcom şi huihai,
Dă din cobză şi din nai;
Ori că zgîrie pe scripcă,
Ori că rîcîie o şipcă,
Cîteodată pare, parcă,
Pe sticlete că-l încearcă
Sau că-ncinge pe departe
Pila-n ciob de sticle sparte,
C-are multe şi destule
Şi gîtleje, dar şi scule.
Şi…atunci? Am luat în gură
Apă, şi cu-o stropitură
L-am scos dintr-o crăpătură.
Nimerisem, subt perdea,
Într-un colţ de duşumea,
Îl văzui, se scutura,
Şi nu mai putea cînta.
Udă, leoarcă, răguşită,
Vocea-i moale e scîncită,
Şi caricatura bearcă
A uitat să mai şi meargă,
Mi se face, însă milă
de făptura lui umilă.
Suferinţele mă dor.
Eram gata să-l omor.
Să-l omor că de ce cîntă?
Gîndul asta mă-nspăimîntă.
Ştie, oare, oarecine,
Viaţa lui de unde vine?
Tot ce poate, orişiunde,
E să cînte ghersuri ciunte,
Şi cîtu-i de mititel
Numai gura e de el.
Ca o trîmbiţă – şi nu zici
C-are-n guşe zece muzici?
Ştie-atîtea. vai, săracul,
A cînta, – ca pitpalacul,
Şi -are dreptul ticălos
Să nu cînte nici frumos.
Graiul lui e de-aşa fel
Că-l pricep ai lui şi el.
I-am prins trupul de un dram
Şi i-am dat drumul pe geam,
Şi-auzindu-l iar, de jos,
I-am urat: -” Mergi sănătos !”
(Greierele, vol. Versuri, 1980)
Şi-a pierdut vara cântând,
Greierele, şi flămând,
A văzut, aşa, deodată,
Pornind viscolul să bată.
Nu se pomenea fărâmă
De gânganie sau râmă;
Şi nemaigăsind nimica,
Dete fuga-mpleticit
La vecina lui, furnica.
Muşuroiul sta clădit,
Plin cu tot ce-ai fi râvnit.
Magazia cu făină
Era sub o rădăcină;
Şi, la rând, în multe caturi,
Erau saci cu mei pe paturi.
Adunaţi într-o firidă,
Sâmburi roşii de stafidă.
În dulap şi-ntr-un sertar,
Mălai galben şi zahar.
Ouăle cu coaja mică
Erau ouă de furnică,
Căci cumetrele îşi fac
Prăjituri şi cozonac.
Într-un beci închis cu scoabe,
Boloboace: struguri boabe,
Va să zică, un belşug
Rânduit cu meşteşug.
– Mă rog, maică, dumitale,
Sunt în picioarele goale,
Am rupt opinci şi obiele
De calc de-a dreptul pe piele,
Straie ce mai am pe mine,
De gol ce-s, mi-e şi ruşine,
Am rămas de capul meu,
M-a uitat şi Dumnezeu…
Luat de vânt, târât de apă,
Plăpând ca foaia de ceapă,
Încă de la arătură
N-am mai pus nimic în gură.
Să mă ierţi, de nemâncare
S-a prins burta de spinare.
Uite ce ţi-aş fi cerut,
Niscai boabe de-mprumut…
Până pe la Mărţişor…
Vreau să rabd, dar nu să mor,
Şi mă jur, i-a spus, că-ţi voi
Da cu dobândă înapoi.
Poţi să-ntrebi dacă nu sunt
Om cinstit şi de cuvânt.
Ce păcat că gospodina
E zgârcită, bat-o vina!
În loc să ia din cămări
Şi să dea, pune-ntrebări.
Că aşa o fi bogatul,
Darnic mai vârtos cu sfatul.
– Cum de ceri cu împrumut?
Astă-vară ce-ai făcut?
Zise potrivindu-şi barba
Negri-i ochelari cu laba.
– Ce să fac? De mi-e iertat,
Astă vară am cântat.
Am cântat cri-cri, gri-gri,
Nopţi cu nopţi şi zi de zi.
– Ai cântat! îmi pare bine!
Acum joacă dacă-ţi vine!
Şi calica de mătuşă
Trânti ivărul la uşă.
(Greierele și furnica)
(Traducere, în versiune originală, după fabula omonimă a lui Jean de La Fontaine)
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
Viata noastra oscileaza intre doua contradictii: datoria de a spune adevarul si necesitatea de a-l ascunde.
Daca te-ai nascut, cum zici tu, cu talent, du-te drept la el si nu asculta sfatul care te abate de la matca.
Ziarul nu este numai o stire, telegrama, articol de fond, reportaj, numai politica si informatie… Ziarul e o stare sufleteasca.
Nici un mestesug nu este mai frumos si mai bogat, mai dureros si mai gingas totodata, ca mestesugul fericit si blestemat al cuvantului.
In iubire, totul se schimba, toate devin insemnate: dintr-un nimic se naste un colos.
Moartea, oricum ai privi-o, e o tagada, o injurie a inteligentei, nobila mireasma a pamantului ganditor.