Există trei lucruri pe lume care nu-mi sunt clare și un al patrulea pe care nu-l înțeleg: traiectoria unui vultur pe cer, a unui șarpe pe o stâncă, a unei corăbii pe mare și calea unui bărbat către inima unei femei.
© CCC
Am vrut să trăiesc viața interioară a fiecărui om pe care l-am văzut, să privesc lumea prin ochii lui.
© CCC
M-am oprit la marginea pădurii, sub un pin înalt, cu trunchiul drept și golaș. Domnea o liniște desăvârșită, cum n-o găsești decât în pădure, iarna, într-o zi fără vânt. Găteala bogată de zăpadă, agățată de crengi, le apleca în jos, dându-le un aer sărbătoresc și rece. Din când în când, câte-o crenguță plăpândă se rupea din creștetul vreunui copac și o auzeai deslușit cum atinge în cădere alte crengi, cu un trosnet ușor. În soare, zăpada scânteia trandafirie, iar în umbră, părea albastră. Cuprins de farmecul acestei tăceri solemne și înghețate, mi se părea că simt cum se scurge timpul încet și lin…
(Olesia, cap. XI)
Calmul era adânc, liniștea unei păduri, într-o zi de iarnă fără vânt. Straturi groase de zăpadă au îndoit ramurile dând copacilor un aspect festiv încântător. Din când în când mai cădea câte o creangă și auzeam clar, în timp ce cădea, zgomotul mic, uscat, cu care lovea celelalte crengi în trecere. La umbră, zăpada a căpătat nuanțe roz și albăstrui. O dulce încântare m-a stăpânit în fața acestei tăceri înghețate și solemne… Mi s-a părut că simt timpul trecând încet și fără zgomot în fața mea…
(Olesia, cap. III)
Simt ceva înduioșător, feminin și frumos în această încredere simplă și duioasă cu care femeia se abandonează protecției „divine”.
(Olesia, cap. XI)
© CCC
Doar ți-am spus de atâtea ori că nu-i nimic dacă un bărbat nu crede în Dumnezeu, are îndoieli, ba chiar râde pe socoteala religiei… dar o femeie… O femeie trebuie să fie evlavioasă, să creadă fără să întrebe. În încrederea plină de simplitate și duioșie cu care ea cere ocrotirea lui Dumnezeu găsesc totdeauna ceva mișcător, feminin și frumos.
(Olesia, cap. XI)
O floare comună, o buruiană pe care nimeni nu o vede, da. Dar pentru noi, un lucru nobil, păpădia.
(Vin de păpădie)
© CCC
În zilele acestea de primăvară, chipul Olesiei nu-mi ieșea din minte. Când eram singur, îmi plăcea să mă întind în pat, să strâng tare pleoapele, ca să-mi adun mai bine gândurile şi să chem mereu în faţa ochilor chipul ei când aspru, când viclean, cu zâmbetul luminos și gingaș, trupul ei tineresc, crescut în libertatea bătrânei păduri, tot atât de zvelt şi de viguros ca brazii cei tineri, glasul ei proaspăt, câteodată neaşteptat de adânc și de catifelat… „În toate mişcările, în toate vorbele ei se simte o nuanţă de nobleţe, îmi ziceam (desigur în sensul cel mai bun al acestui cuvânt destul de banal), un fel de cumpătare plină, de graţie înnăscută…” Mă atrăgeau la Olesia şi o oarecare aureolă de mister din jurul ei, şi renumele de vrăjitoare, şi viaţa lor în desiș, în mijlocul mlaştinii, dar, mai ales, încrederea plină de mândrie în proprille sale forţe, pe care o întrezărisem, din puţinele ei cuvinte.
(Olesia, cap. IV)