A fi în al șaptelea cer
Această locuțiune este o expresie populară. Suntem în al șaptelea cer atunci când suntem în culmea fericirii. Expresia este folosită și pentru a descrie cel mai înalt punct al plăcerii fizice. Dar de unde vine această expresie?
Cerul este singurul loc pe care omul nu l-a explorat și nu l-a înțeles încă pe deplin. De unde vine? Din ce este alcătuit? Ce se află „la capătul” cerului? Oamenii au fost întotdeauna fascinați de această pânză albastră, împânzită de stele, care se întinde deasupra capetelor lor. Și încă din Antichitate, au încercat să o explice. În această perioadă s-a născut această expresie care exprimă fericirea.
La acea vreme, cu tot respectul cuvenit bietului Galileo, se credea că Pământul era pentru univers ceea ce o regină este pentru regatul său. Pe scurt, se credea că toate obiectele stelare orbitau planeta noastră. De asemenea, se credea că aceste obiecte erau închise în sfere transparente, deoarece fiecare prezenta mișcări și traiectorii unice. Fiecare sferă corespundea unui cer distinct. Exista cerul Lunii, apoi cel al lui Mercur, al lui Venus, al Soarelui, al lui Marte, al lui Jupiter și al lui Saturn!
„A fi în al șaptelea cer” sau “A fi cu păsările”
Dumnezeu, stăpânul universului, trona într-o sferă care le domina pe toate celelalte și purta stelele, numită firmament (bolta cerească sau cerul). În acea vreme, când cineva se afla într-o stare de fericire totală, se spunea că este „răpit la cer” sau că „este în al treilea cer”. Căci în al treilea cer se găsea Venus, zeița Iubirii. A fi răpit la cer însemna, așadar, literalmente a fi smuls de pe pământ și dus la ceruri!
Fiecare cer reprezenta un grad al plăcerii. Treptat, fericirea s-a înălțat și mai sus, cuibărindu-se în cerul de deasupra lui Saturn. Astfel, s-a născut expresia „a fi în al șaptelea cer”.
De cealaltă parte a Atlanticului, locuitorii orașului Quebec, din Canada, spun „ a fi cu păsările”.
Astfel, indiferent de locație, a te ridica la al șaptelea cer sau a fi printre păsări este întotdeauna o încântare deosebită.
© CCC
Curtea Miracolelor: loc rău famat, de proastă calitate, chiar periculos, de evitat a fi frecventat.
În Evul Mediu, Curtea Miracolelor (La Cour des Miracles) era o curte pariziană găzduită de rue Saint-Sauveur, rue de la Mortellerie și rue de la Truanderie. Poliția venea rar în acest cartier dărăpănat și întunecat. Curtea găzduia cerșetori, orbi, paralizați, pitici și tot felul de personaje, unul mai respingător decât altul. În timpul zilei, mergeau în cele mai frumoase cartiere ale Parisului și profitau de urâțenia lor pentru a stârni mila burgheziei, ca să primească de pomană. În realitate, niciunul dintre ei nu suferea cu adevărat de vreo dizabilitate și noaptea, deveneau normali ca prin miracol, ceea ce a dus la denumirea acestui loc drept Curtea Miracolelor.
În romanul său Notre-Dame de Paris, Victor Hugo a descris Curtea Miracolelor ca fiind locul parizian în care se întâlneau cei mai mari răufăcători și cele mai grave rele ale capitalei, un Pandemoniu (loc în care domnește discordia, dezordinea, corupția) expunându-se ca un „neg pe fața Parisului”. Dacă Curtea Miracolelor a reprezentat într-adevăr o zonă de mare sărăcie și fărădelege care reunea pe cei excluși de societate, acest termen a depășit cu mult cadrul parizian, deoarece fiecare oraș avea una, sau chiar mai multe.
Douăsprezece astfel de curți au coexistat în Paris, dintre care cea mai cunoscută și cea mai mare era Marea Curte a Miracolelor, denumită moșia lui Alby. Aici se aflau femei ușoare, hoți, bătrâni, cerșetori și chiar infirmi. Desigur, oamenii de bine evitau să se aventureze în aceste locuri care erau considerate adevărate locuri periculoase… Asta nu însemna, însă, că nu aveau de-a face cu populația ei!
Și pe bună dreptate, expresia „Curtea Miracolelor” provine din faptul că mulți vagabonzi se plimbau toată ziua prin cartierele înstărite, șchiopătând, prefăcându-se că au crize de epilepsie sau că au un singur braț pentru a atrage compasiunea trecătorilor. Dar când venea seara, această lume pestriță dispărea și se trezeau în Curtea Miracolelor, recuperându-și, ca prin farmec, capacitățile fizice, sănătatea… și brațul lipsă!
Cum arăta o „Curte a Miracolelor”?
Dacă Curtea Miracolelor este înfățișată după cum se știe de Victor Hugo ca un „stup monstruos în care toate viespile ordinii sociale se întorceau seara cu prada lor”, cea mai edificatoare descriere (deși adesea considerată a fi o caricatură) rămâne cea a istoricului Henri Sauval în lucrarea sa „Istoria și cercetarea antichităților orașului Paris”, scrisă în anii 1660 și publicată în 1724.
Pentru autor, Marea Curte a Miracolelor era ca o „fundătură foarte mare, fetidă, noroioasă, neregulată, care nu era pavată” și se afla „într-unul dintre cele mai prost construite cartiere, unul dintre cele mai murdare și mai îndepărtate de oraș, între rue Montorgueil, mănăstirea Filles-Dieu și strada Neuve-Saint-Sauveur, fiind parcă în altă lume.”
Autorul parizian descrie și habitatul mediu al acestui tip de loc: „o casă din chirpici, pe jumătate îngropată, clătinându-se toată de bătrânețe și putregai, care nu are patru stânjeni (un stânjen are 1,96 – 2,23 metri) pătrați și care adăpostește, totuși, peste cincizeci de gospodării împovărate cu un număr infinit de copii mici, legitimi, naturali sau furați.”
Astăzi, numim un loc „Curtea Miracolelor” când pare să fie un loc rău famat, chiar periculos, în care oamenii cu greu îndrăznesc să se aventureze.
© CCC
Ibis, redibis, nunquam per bella peribis.
Te vei duce. Te vei întoarce. Nu vei pieri în război.
Altă interpretare dată de intonație și schimbarea semnelor de punctuație:
Ibis, redibis, nunquam, per bella peribis.
Te vei duce. Te vei întoarce? Nu, vei pieri în război.
Expresia latină “Ibis, redibis, nunquam per bella peribis” (alternativ, “Ibis, redibis, nunquam in bello morieris”) este răspunsul dat de o sibilă (preoteasă cu darul profeției la greco-romani) unui soldat sau unui general care a mers să consulte oracolul din Dodona cu privire la rezultatul misiunii sale. Este un exemplu tipic de oracol ambiguu unde sensul depinde de intonație, respectiv de punctuație.
Oracolul din Dodona
În orașul omonim Dodona, aflat în Epir, în nord-vestul Greciei, exista un important sanctuar religios păgân până la începutul epocii creștine, Oracolul din Dodona.
Oracolul din Dodona era un sanctuar oracular grecesc dedicat lui Zeus și Zeiței Mamă, venerat sub numele de Dione. Preoții și preoteasele crângului sacru interpretau foșnetul frunzelor de stejar în bătaia vântului.
Oracolul din Dodona era cel mai vechi oracol elen, datând probabil din mileniul al II-lea î.e.n., și unul dintre cele mai cunoscute, împreună cu cele din Delphi și Amon (în Teba), conform lui Herodot.
Cele mai vechi relatări ale lui Homer descriu Oracolul din Dodona ca pe un oracol al lui Zeus. Situat într-o regiune îndepărtată, departe de principalele polis-uri (orașe-stat în Grecia antică) grecești, era considerat al doilea după Oracolul din Delphi ca prestigiu. Fiind foarte departe de orașele grecești (Teba, Atena, Sparta etc.), a suferit de pe urma dezvoltării oracolului din Delphi în perioada clasică, dar a rămas, totuși, un important sanctuar religios până la ascensiunea creștinismului în timpul epocii romane târzii.
În timpul antichității clasice, conform diverselor relatări, preotesele și preoții din crângul sacru interpretau foșnetul frunzelor de stejar (sau de fag) pentru a determina acțiunile corecte care trebuiau întreprinse. Potrivit unei noi interpretări, sunetul oracular provenea din obiecte de bronz atârnate de ramuri de stejar și care sunau odată cu suflarea vântului, similar unor clopoței de vânt.
Potrivit lui Nicholas Hammond, Dodona era un oracol dedicat unei Zeițe Mamă (identificată în alte locuri cu Rhea sau Gaia, dar aici numită Dione) căreia i s-a alăturat și parțial a fost înlocuită în vremuri istorice de zeitatea greacă Zeus.
Catargul navei Argo, care i-a purtat pe argonauți în căutarea Lânei de Aur, se crede că a fost sculptat dintr-un stejar din pădurea sacră din Dodona.
Expresia latină “Ibis redibis nunquam per bella peribis” (alternativ, “Ibis redibis nunquam in bello morieris”) este răspunsul dat de o sibilă (preoteasă cu darul profeției la greco-romani) unui general care a mers să consulte oracolul din Dodona cu privire la rezultatul misiunii sale. Se crede că fraza a fost rostită unui general care consulta oracolul despre soarta lui într-o bătălie viitoare. Expresia este concepută într-un mod care, fără semne de punctuație, poate fi interpretată în două moduri semnificativ diferite.
Expresia, ca toate răspunsurile oraculare, este în mod deliberat ambiguă (de fapt, „sibilină) și oferă o dublă interpretare. Adăugând semne de punctuație (care nu au fost folosite în latină) se observă ambiguitatea răspunsului.
Sintagma este răspândită și sub forma “ibis, redibis, numquam peribis”, sau „te vei duce, te vei întoarce, nu vei pieri”.
Utilizare contemporană
În limbajul modern, a spune că ceva este un ibis redibis, se folosește de obicei în cazul documentelor oficiale, circularelor, decretelor și legilor care sunt obscure, ambigue, îndoielnice și înșelătoare. În cazul documentelor juridice, înseamnă a spune că formularea lor este (în mod deliberat sau accidental) confuză sau ambiguă.
Un alt exemplu de răspus ambiguu oferit de data aceasta de Oracolul din Delphi și Oracolul din Amon:
Oracolul din Delphi și Amon
Oracolele au un mod de a spune lucruri care îl lasă pe ascultător să le interpreteze în beneficiul său, până când evenimentele dezvăluie că ar fi putut fi interpretate altfel, de exemplu Oracolele din Delphi și Amon (Teba) au dat ambele aceeași propoziție ca răspuns lui Cresus, ultimul rege al Lidiei, în legătură cu rezultatul războiului împotriva perșilor.
Războiul împotriva Persiei și înfrângerea lui Cresus
Într-un eveniment legendar, probabil povestit de Herodot, Cresus a consultat oracolul din Delphi, care i-a spus că va „distruge un mare imperiu” dacă îl va ataca pe Cirus. Acest răspuns al oracolului din Delphi rămâne una dintre celebrele declarații oraculare din Delphi.
Încrezător în șansele sale de a distruge Imperiul Persan, așa cum credea că îi prezisese oracolul din Delphi, Cresus a pornit bătălia. Bătălia de la Pteria (Cappadocia) a fost purtată în 547 î.e.n. între forțele persane ale lui Cirus cel Mare și forțele lidiene ale lui Cresus. Ambele armate au suferit pierderi grele în această bătălie care a rămas neconcludentă.
Cresus a aflat de revolta persană bruscă și de înfrângerea rivalilor săi de mult timp, mezii. De aceea, a încercat să folosească aceste evenimente pentru a-și extinde teritoriul la granița de est a Lidiei, făcând o alianță cu Caldeea (denumirea elenistică a unei regiuni din Babilon), Egipt și mai multe orașe-stat grecești, inclusiv Sparta. Înainte de invazia sa, Cresus a cerut sfaturi Oracolului din Delphi. Oracolul a sugerat vag că, „dacă regele Cresus traversează râul Halys (astăzi fluviul Kizilirmak, Turcia), un mare imperiu va fi distrus.”
Cresus a primit aceste cuvinte în înțelesul cel mai favorabil pentru el, începând un război care, în mod ironic, avea să pună capăt nu Imperiului Persan, ci propriului său imperiu.
© CCC
A promite munți și minuni.
(Promettre monts et merveilles).
Semnificație: A promite avantaje, beneficii foarte mari.
Origine: La sfârșitul secolului al XIII-lea, „munții” simbolizau o mare cantitate de lucruri. Începând din secolul al XV-lea, expresia „conter maux et merveilles” era folosită pentru „a spune povești fabuloase”.
„Maux” (o formă de plural a lui mal) nu înseamnă „rele” în sensul de nenorociri, probleme, ci mai degrabă, într-o interpretare mai largă, lucruri extraordinare, minuni sau evenimente semnificative, deci a povesti lucruri extraordinare, incredibile sau mărețe. Expresia „conter maux et merveilles” poate fi folosită de o persoană pentru a descrie o călătorie extraordinară, în care a văzut lucruri incredibile și a trăit evenimente excepționale.
Expresia este similară cu „promettre monts et merveilles”, care înseamnă a promite lucruri foarte mărețe, deoarece cuvântul „monts” se referă la o cantitate mare, așa cum sugerează și sensul său în secolul al XIII-lea.
Astfel, expresia s-a transformat în secolul al XVI-lea în “promettre monts et merveilles” (a promite munți și minuni). Prin urmare, este vorba de a promite lucruri valoroase în cantități mari și, într-un sens mai figurat, a promite avantaje semnificative, considerabile unei persoane, lucruri admirabile și uimitoare.
© CCC
A lucra pentru regele Prusiei.
A munci degeaba; a nu fi plătit pentru problemele apărute sau pentru participarea activă; a lucra ad honores.
Origine și definiție:
Apărută oficial în texte pe la mijlocul secolului al XIX-lea, aceasta este o expresie a cărei origine este incertă.
Presupunerile abundă și circulă cel puțin trei explicații, potrivit autorilor cărților de expresii.
Prima ar fi legată de faptul că salariile plătite mercenarilor din regatul Prusiei, la începutul secolului al XVIII-lea, erau derizorii.
A doua presupune că expresia provine dintr-un cântec din 1757, care ironiza înfrângerea prințului Charles de Rohan (1715 – 1787), Prinț de Soubise, mareșal al Franței din 1758 și ministru al regilor Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea, la Rossbach, și care conține sintagma: „a lucrat pentru regele… Prusiei”.
Al treilea se presupune că ar proveni de la Frederick William I (tatăl lui Frederic al II-lea al Prusiei sau Frederic cel Mare, din dinastia de Hohenzollern, învingător la Rossbach), cunoscut sub numele de „Regele soldat”, rege al Prusiei și elector de Brandenburg din 1713 până la moartea sa în 1740, care era de o cruzime și avariție fără limite și care, prin urmare, nu trebuia să plătească sau plătea foarte puțin celor care lucrau pentru el.
© CCC
Adonis – “Frumos ca un Adonis”
Dintre toţi muritorii despre care vorbeşte mitologia greacă, Adonis este prezentat ca fiind un tânăr de o rară frumuseţe, mai frumos decât cel mai frumos dintre zei. Însăşi Afrodita, zeiţa frumuseţii, s-a îndrăgostit de el, devenind iubita acestuia. Numele lui Adonis a ajuns astfel, ca antonomază, termenul superlativ de comparaţie şi de apreciere pentru înfăţişarea fizică a unui bărbat. Astfel, Adonis reprezinta zeul tinereții și al frumuseții masculine la greci. Adonis este asociat cu trandafirul şi mirtul. La asirieni şi fenicieni, Adonis este şi zeul soarelui.
Antonomază: figură de stil prin care un nume comun este înlocuit cu un nume propriu, sau invers; de exemplu, cuvintele “frumos” si Adonis au devenit sinonime.
Adhuc sub iudice lis est (Adhuc sub judice lis est) – lat. „Procesul (cazul) este încă la juraţi”, juraţii incă discută şi disputa/litigiul nu s-a încheiat, nu s-a clarificat. (Horatiu, Arta poetică)
Acesta este un emistih al lui Horaţiu, din Ars poetica (versul 78). Poetul, cercetând obârşia elegiei, consideră că problema nu e încă lămurită, continuând să mai existe controverse privind originea acestui gen de versuri.
“Grammatici certant, et adhuc sub iudice lis est” inseamna, literalmente, “gramaticienii discuta, si disputa nu s-a incheiat inca”; in această expresie, Horaţiu face aluzie la disputele interminabile dintre gramaticieni (specialisti in gramatica, lingvisti), aflate mereu pe ordinea de zi a invatatilor, şi care, de multe ori, se dovedesc a fi chestiuni minore.
Expresia s-a extins şi a ajuns să indice orice problemă care n-a fost definitiv soluţionată; un acord care nu s-a încheiat, sau un proces care se judecă în continuare si in care nu trebuie intervenit din exterior.
Limba germană şi-a construit o expresie proprie: Darüber sind die Gelehrten noch nicht einig (În această privinţă învăţaţii nu s-au înţeles încă).
© CCC
Ad-hoc – (lat. „Pentru aceasta”, „creat pentru un anume scop”)
Adunările ţinute în Muntenia şi Moldova în anul 1857, cu scopul de a cere unirea ţărilor române, au fost denumite „divanuri ad-hoc”.
Ad-hoc este o expresie latină cu sensul “pentru aceasta”. Ad-hoc se referă, în general, la o soluţie desemnată pentru o anumită problemă sau o sarcină, non-generalizabilă, nefiind destinată pentru a putea fi adaptată şi altor scopuri.
Expresia „ad-hoc” se întrebuinţează şi în vorbirea curentă. De exemplu, când cineva inventeaza un motiv pentru a se eschiva de la a face un anumit lucru sau pentru a-şi susţine o părere, se poate spune că e un pretext, sau un argument inventat ad-hoc.
Exemple comune sunt si organizatiile, comitetele şi comisiile create la nivel naţional sau internaţional pentru o anumită sarcină. În alte domenii, termenul se poate referi, de exemplu, la o unitate militară creată în circumstanţe speciale, un costum realizat pe comanda, sau o ecuaţie cu scop specific.
Ad-hoc se poate referi, de asemenea, la soluţii improvizate, schimbarea contextelor pentru a crea noi sensuri, planificare inadecvată sau evenimente improvizate.
A descoperi America – „A descoperi ceva neaşteptat şi important”
Se ştie că descoperirea Americii de către navele lui Cristofor Columb, în anul 1492, a fost un eveniment epocal, care şi-a prelungit răsunetul de-a lungul vremurilor. Astfel „a descoperi America” a ajuns o locuţiune sinonimă cu a descoperi ceva neaşteptat şi important, aceasta fiind o mare surpriză, o realizare deosebită obţinută de o minte inventivă, sclipitoare.
În forma-i negativă: „n-a descoperit America”, expresia are sens ironic, peiorativ si desemnează, dimpotrivă, o persoană cam prostuţă, cu minte puţină, sau o persoană care nu face descoperiri proprii. O expresie echivalentă: „N-a descoperit praful de puşcă”.
Ad calendas graecas – (lat. „La calendele greceşti”) prescurtare a expresiei “ad calendas graecas solvere”, a plăti la calendele greceşti, adica, niciodata.
Echivalent al expresiilor romaneşti: „La Paştele cailor/ La Sfântul Aşteaptă/ La Moşii Verzi”.
Calendele erau la romani prima zi a lunii, fiind şi ziua fixată pentru plata datoriilor. Rău-platnicii însă spuneau, în derâdere, că vor plăti “ad calendas graecas”, adică nu vor plăti niciodată, deoarece grecii nu aveau calende.
Expresia este atribuită de istoricul Suetoniu împăratului Augustus care obişnuia să o utilizeze frecvent pentru a indica persoane, dintre debitorii sai, care nu intenţionau să plătească o datorie. Astfel, locuţiunea desemnează faptul ca plata debitului se va face la o scadenţă care nu există.
Expresia a rămas pentru a exprima ironic, supărat sau revoltat: niciodată!