Paşoptiştii au fost europeni, în sensul cel mai deplin al cuvântului. Ideologia revoluţionară a depăşit frontierele, într-un sentiment de fraternitate a națiunilor. De aici, Primăvara popoarelor, cum a fost numit fenomenul revoluţionar paşoptist din Europa; de aici, bunăoară, strădania lui Nicolae Bălcescu de a se ajunge la o conciliere între Kossuth şi Avram lancu, în numele solidarității revoluţionare. Europenismul lor nu i-a împiedicat pe paşoptişti să-şi dedice toate forţele împlinirii idealului naţional şi să creeze statul român modern, premisa Marii Uniri din 1918, adică a desăvârşirii unității naţionale.
Generaţie de demiurgi politici, paşoptiştii au beneficiat de doi factori favorizanţi: contextul internaţional şi extraordinara solidaritate națională. Asupra acestuia din urmă se cuvine stăruit, căci fără vigurosul curent de opinie publică, favorabil unirii, acţiunea lor ar fi rămas în aer. Când Kogălniceanu a spus că „Unirea naţiunea a facut-o”, el a exprimat concis o realitate fundamentală: elita şi masa au acţionat solidar şi unitar.
În atâtea cazuri, păcatele de azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii, de teamă că li se va reproșa lipsa de patriotism, au preferat să tacă.
(O istorie sinceră a poporului român)
Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit.