Muzica este graiul sufletului. Ea starneste in noi, nu instinctele, ci gandurile cele mai profunde.
De mă iubeşti, iubirea ta să fie
Numai de dragul dragostei. Nu spune:
“Mi-e dragă pentru zâmbet, sfiiciune
În grai, priviri – pentru un gând ce-mbie
Un gând de-al meu căci înrudit mi-e mie
Şi-mi dărui atâtea clipe bune!”
Iubitule, din asta nu rămâne
Nimic nevătămat şi se sfâşie
Uşor, iubirea astfel însăilată.
Nici pentru milă-n stare să-nsenine
Obrazu-mi – nu iubi. Căci alinată
De tine, uit de plâns, te pierd pe tine.
Iubeşte-mă pentru iubirea toată
Şi-n veşnicie dragostea-ţi va ţine.
(Sonetul 14, Sonnet XIV)
In zambet ne intalnim pe deasupra graiurilor, a castelor, a partidelor.
…Nu da gandirii tale grai si nici smintitelor dorinte infaptuire; nu fi trufas, dar nici nu te injosi. Prieteni incercati de ti-ai ales, cu legaturi de otel de suflet sa ti-i prinzi. De certuri fugi cat poti, dar cand te bati, dusmanul sa-si dea seama cine esti… Bani cu-mprumut nu da, nici nu lua, caci pierzi si banii si prietenia. Si mai ales, nu te minti pe tine, si-asa cum vine noaptea dupa zi, nu vei putea nici tu minti pe nimeni.
S-a gasit mijlocul de a transforma in virtute neajunsurile graiului omenesc: paradoxul in general.
Muzica este graiul in care se oglindesc fara putinta de prefacatorie, insusirile sufletesti ale omului, ale poporului.
Invidia nu poate sa se ascunda. Invinovateste si judeca fara dovezi, cusururile le face mai mari, cele mai mici greseli le socoteste enorme; graiul sau e plin de fiere, de exagerare si de ocara. Se incapataneaza cu indaratnicie si furie impotriva meritului evident. E oarba, infuriata, nesocotita si brutala.