La jumătatea nopţii
Vom desena cu fluturi
Oglinzi tremurătoare
De spaţiu efemer
Şi adunînd lumina
Sub sfoara unei ciuturi
Ne vom topi de sete
Alunecînd spre cer
În carnea ta luceferi
Vor înflori femeie
Rememorînd căldura
Unui sărut răpus
Şi prin adînca rouă
A mărilor lactee
Rănindu-mă cu flăcări
Te voi veghea supus.
(Înalta fidelitate)
Când nici luceferii nu sunt eterni,
Ce rost are cuvântul “întotdeauna”?
(Când nici luceferii)
Și vine o altă vârstă, când ne punem problema cum să ajungem la îndepărtata stea, la Luceafărul nostru? Ca să ajungi la stea trebuie, ca orice grec antic, să treci prin Hades? În doctrina orfică a grecilor antici, Hadesul – similar iadului – este un pasaj infernal de trecere (e Infernul însuşi), pasaj prin care cei iniţiaţi, curăţaţi de păcate, vor depăşi toate capcanele şi vor trece dincolo, în Câmpiile Elizee: un fel de Rai al creştinilor, similar cu Universul initial al hinduşilor. Şi când va fi românul iniţiat?
Zborul cosmic este desigur o uimitoare performanţă, deoarece supune voinţei noastre de înălţare nişte legi ale naturii; dar nu în sensul învingerii gravitaţiei este generat sublimul, ci în sens spiritual. Vrem să depăşim spiritul de greutate, să trecem peste forţa negativă ce ne atrage spre micime, spre lut. Una este zborul de ordin pur fizic, şi alta zborul spiritual, fapt recunoscut şi de Rilke în Sonetul către Orfeu (I, 23). Soluţia înălţării o găsim şi în “Amintire”, în acea amintire a originii divine a omului şi obligaţiei sale de a se purifica (prin adăpare de la izvorul Mnemosynei – opusă Uitării sau Lethei care îi permite să se lase pradă plăcerii de moment).
Încă de la vârsta copilăriei, trăim cu spiritul turmentat şi ne legăm viaţa de un Luceafăr. Niciodată nu ne mai luăm ochii de la steaua destinului şi, pentru fiecare dintre noi, acel licăr devine un ideal ceresc, o pecete a noastră în univers.