O capodopera este ceva declarat o data pentru totdeauna, constatat, incheiat, pentru a fi complet in minte, chiar si in subconstient.
Acela care iubeste pe cineva datorita frumusetii lui, il iubeste oare? Nu, caci varsatul de vant, care va distruge frumusetea, fara a distruge persoana, il va face pe acesta sa nu o mai iubeasca. Si daca sunt iubit pentru mintea, pentru memoria mea, sunt oare eu iubit? Nu, caci imi pot pierde aceste calitati, fara a ma pierde pe mine insumi.
Tot astfel a trebuit sa gandesc si despre parintii mei. Ei spun ca eu sunt copilul lor si ca as fi ca ei. Dar chiar daca trebuie sa ii iubesc sunt pentru ei un om strain pe care nu-l pot intelege. Si ceea ce este esential la mine si poate fi tocmai esenta sufletului meu, ei considera ca e neimportant si atribuie acest ceva tineretii sau toanelor mele. Si cu toate acestea tin la mine si mi-ar face cu draga inima tot binele din lume. Un tata ii poate da copilului sau nasul si ochii si chiar si mintea drept mostenire, dar nu si sufletul. Acesta e nou odata cu fiecare om.
Daca pretuim cautarea cunoasterii, ar trebui sa fim liberi sa mergem oriunde ne duce cautarea. O minte libera nu este un caine care latra si este legat de un lant.
Omul care asculta de glasul ratiunii e pierdut. Ratiunea inrobeste toate mintile care nu sunt indeajuns de puternice pentru a o stapani.
Orbit de privirea-ti, sunt orb pentru ca nu ma vezi, mut pentru ca nu-mi vorbesti si fara memorie pentru ca nu ma ai in minte.
Exista oglinzi pentru chip, nu exista nici una pentru minte.
(Oracolul manual si arta prudentei)
© CCC