Însuşi cuvântul Cosmos, născocit de Pythagoras, care cuprindea în sine ideea unui Univers bine orânduit (prin Numere) şi chiar armonios orânduit de către Creator (o tecxnithvV qeovVtic), Dumnezeul cel ce potriveşte cu măiestrie şi conceptul de armonie împreună cu cel asociat, de simetrie, în sensul antic al cuvântului, au dominat nu numai întreaga cosmologie şi estetică platoniciene, ci şi arhitectura grecească, ale cărei idei călăuzitoare sunt criptic sugerate de Vitruviu (Vitruviu, ca toţi arhitecţii Antichităţii, prestase jurământ să nu dezvăluie neiniţiaţilor tainele artei sale; am văzut că, pesemne, ca toţi confraţii greci şi romani, asimilase îndeajuns din mistica pitagoreică a numerelor pentru a preamări virtuţile numărului Zece, ale Decadei Pure. El a mai stabilit un paralelism aproape riguros între proporţiile templului ideal şi cele ale corpului omenesc).
(Filosofia și mistica numărului)
Noţiunea de Număr care guvernează Universul, introdusă de Pythagoras, a fost reluată de Platon care a fost, aşa cum vom vedea în capitolul următor, împreună cu Archytas din Tarent, iniţiatorul lui, cel mai important dintre discipolii şi urmaşii Maestrului din Samos. Am văzut că la Numerele arhetipuri Platon a mai adăugat Ideile-Forme, numerele fiind, de altfel, reflectate în formele Geometriei. Numărul şi Frumuseţea erau arhetipurile stăpânitoare (Frumuseţea absolută din Banchetul), dar Frumuseţea însăşi şi Armonia Cosmosului erau supuse Numărului, care domina atât lumea anorganică, cât şi pe cea organică. Al treilea arhetip iubit de Platon, derivat el însuşi din Număr, era proporţia sau, în sensul cel mai general, Analogia; termenul grecesc pentru proporţie este, de astfel, avnalogia.
(Filosofia și mistica numărului)
Pe baza numerelor care constituie atât materialul investigațiilor sale, cât și instrumentul său de lucru, știința, sub diferite denumiri, descifrează universul în spațiu și timp. Ea se ridică foarte sus în infinitul mare și coboară foarte jos în infinitul mic. Între aceste două extreme, care corespund reciproc, ea explorează ceea ce numim lumea reală – adică a noastră. Aproape tot ce știm despre univers și despre noi înșine – aproape totul, dar nu totul – provine din numere și știință.
Datorită numerelor, știința contribuie la construirea unui viitor care încă nu există și se întoarce la un trecut dispărut pe care îl reconstituie până când îl recreează.
(Călăuza rătăciților, Știința)
© CCC
Cum putem face puțină lumină asupra misterului căruia îi suntem prizonieri? Pe ce ne putem baza pentru a rezolva problemele pe care ni le pune? A se baza, probleme, rezolvare. Răspunsul se află chiar în întrebare: pe numere.
În această lume efemeră în care domnesc schimbarea și precaritatea, numerele par să aducă un fel de necesitate și aproape eternitate. Totul trece. Nimic nu durează. Dar, într-un triunghi, pătratul ipotenuzei este egal, a fost întotdeauna egal și va fi întotdeauna egal cu suma pătratelor celorlalte două laturi. Și cele trei unghiuri ale triunghiului sunt egale pentru totdeauna cu două unghiuri drepte. Drept urmare, marile minți au putut să susțină că numerele au fost anterioare gândirii omenești și chiar Creației: „Cum Deus calculat fit mundus.» (Când Dumnezeu calculează, se face lumea).
Cine poate crede, totuși, că există numere în afara spațiului și timpului? Înaintea exploziei primordiale din care s-a născut universul nostru, înaintea zidului Planck care îl ferește de curiozitatea noastră, ca în eternitatea în care fiecare dintre noi va fi cufundat după moartea sa, nu există nici forme, nici culori, nici mare, nici mic, nici lung, nici scurt, nici sus, nici jos. Nu există nimic. Sau cel puțin nimic din ceea ce putem ști. Nu există numere.
Numerele – ca orice altceva – capătă sens doar odată cu oamenii, pentru ei și grație lor. Pământul este minuscul, însă oamenii sunt puternici. Numerele le îngăduie să exploreze și să înțeleagă lumea. Nu există o formulă a Universului, dar dacă ar exista, ar fi una matematică.
Numerele nu folosesc doar la calculat. Întrucât exprimă cantități, ele ne îngăduie să distingem sau să punem laolaltă. Sunt soclul, cimentul și poate chiar sensul tuturor lucrurilor – și al întregului.
Înainte și după lumea noastră, nu este suficient să spunem că toate vacile sunt negre: nu există vaci deloc. Nu este nevoie să le numărăm. În nimic, totul este confuz. În lumea în care trăim, în schimb, nu există doar vaci, ci și obiecte, indivizi, idei, sentimente distincte unele de altele și pe care le separăm sau le aducem împreună datorită numerelor. Există un Soare, avem doi ochi, trifoiul are trei frunze la majoritatea acestor plante, anul are patru anotimpuri, avem cinci degete la fiecare mână. Lumea se formează doar din întâlniri și combinații.
Ieșind dintr-un nimic care nu se distingea deloc, acest tot al nostru, imens, dar limitat, durabil, dar trecător, ar fi putut căpăta cele mai diverse și mai neverosimile chipuri. La bunul plac al numerelor care domnesc asupra lui, este o colecție în spațiu și o succesiune în timp.
(Călăuza rătăciților, Numerele)
© CCC