Muzica poate fi o cale de autocunoaştere. Ea cere răbdare, o simfonie nu se înţelege din prima, dar până la urmă e o formă de iniţiere. Pui un disc şi dintr-o dată te simţi mai puţin singur, muzica te poartă şi te invită să priveşti înlăuntrul tău. Şi ce găseşti acolo? Melancoliile lui Chopin, frământările lui Beethoven, transparenţa lui Mozart, gravitatea lui Bach, care scot la suprafaţă propriile tale angoase, spaime, nelinişti, bucurii. Retrăindu-le, te cureţi, te linişteşti şi te echilibrezi.
Niciodata pasiunea, oricat de violenta ar fi, nu trebuie sa ajunga pana la punctul in care sa exprime dezgust; si muzica, chiar in situatia celei mai mari spaime, nu trebuie sa cauzeze durere auzului, ci trebuie sa-l dezmierde si sa-l farmece, numai astfel va ramane muzica.
O mână-ascunsă scrie și trece mai departe.
Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o să șteargă vreun cuvânt.
Nici lacrimile tale nu pot să șteargă-un rând.
(Rubaiate)
Cine ar putea sa-si domine gandurile cand este stapanit de sentimentul puternic al panicii ?
Omul sa stie de unde vine, unde se duce, ce e binele, ce e raul, ce sa urmareasca, de ce sa se fereasca, care este criteriul dupa care va deosebi ce-i de dorit de ce-i de respins, cum se foloseste nebunia patimilor, cum se infraneaza chinurile spaimelor.