Citate de Omar Khayyam

„Cred că n-am îmbătrânit degeaba” Am început să scriu din dorinţa de-a le comunica semenilor mei ceva din gândurile mele, mai întâi şi-ntâi românilor, de-a le oferi ceva din sufletul meu, ştiind că avem, majoritatea, aceleaşi ofuri. N-am aspirat să mă văd tradusă în limbi de circulaţie (deşi am fost tradusă în ungureşte şi în slovenă; «Rămas bun casei părinteşti» şi «Arta conversaţiei»), ştiind că pe beneficiarii unor asemenea limbi nu-i doare ce ne doare pe noi, românii. Oricine şi-ar vrea cărţile traduse în milioane de exemplare, în limbi de circulaţie. Dar important este, în primul rând, impactul asupra cititorului limbii tale. Eu, înainte de orice, sunt româncă. E firesc să mă adresez românilor. «Muză» mi-a fost viaţa, cu multele ei necazuri şi cu puţinele ei bucurii. Impulsul esenţial: cele trei virtuţi creştine – credinţa, speranţa, iubirea. Câtă iubire e, atâta viaţă e. Iubirea cu acea importantă componentă a ei: mila. Când mă gândesc la tinereţe nu ştiu: să râd, să plâng? Tinereţea e o forţă în sine, dar trece atât de repede… Atunci nimic nu ţi se pare imposibil şi nici iremediabil. Câtă nepotrivire între ceea ce-ţi închipui atunci şi ceea ce-ţi oferă realitatea… «Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?». (…) Trecerea timpului o simțeam cu totul altfel în trecut, mi se părea că mai e multă vreme înainte. Nu m-am obișnuit cu ideea că ce a fost mult a trecut și ce a rămas e puțin, chiar foarte puțin. Înaintarea în varstă o simt ca pe o povară fizică, pentru că, ce este drept, balamalele se uzează odată cu vârsta, poate nu la toata lumea, dar și cu asta mă consolez, îmi spun că asta este. Undeva în Vechiul Testament se spune ca vârsta omului este 70 de ani, cei mai în putere ajung la 80 și tot ce urmează după 80 ar fi chin și durere. Atunci, am bunul simț să mă uit în buletin să văd câți ani am și să nu mă mai plâng. În fiecare perioadă a vieții mele s-a întâmplat ceva care să mă facă să nu doresc să mă mai întorc. Mâine, dacă ar veni Dumnezeu și mi-ar spune: „Vreau să te mai fac de 15 ani”, aș zice: „Doamne, mulțumescu-Ți Tie, du-Te la altul!”. (…) Am debutat târziu: la 37 de ani. Am avut, zic, destulă minte, să nu mă ameţesc de succes, succes care uneori, venind prea devreme, îţi poate lua minţile. Nimic nu m-a clintit niciodată din ideea unei vieţi la distanţă de coterii, de grupuri unde fiecare îl declară genial pe fiecare. Am crezut totdeauna că destinatarul, cititorul, poate fi considerat cu suficientă minte ca să-şi facă singur o părere despre autor. Când scriu, nu mă gândesc nici să supăr neapărat pe cineva, nici să fiu pe placul cuiva. Spun ce am de spus şi-atât. Mi s-au republicat cărţi scrise până în 1989. N-am schimbat nici măcar o virgulă. N-am avut nevoie să-mi întorc cojocul, fiindcă de când mă ştiu îl port pe-o singură faţă şi-aceea neconjuncturală.

21 mai 2007

Discurs la primirea Trofeului Fundatiei Dignitas pentru Excelenta

Ieri, încă mai era printre noi...  (12 mai 2021)

Nu-mi amintesc când am venit pe lume, când voi pleca, n-am știre nici atât. Să bem și să iubim uitând că-n viață n-am ști nici când ce nici când n-am știut.

Scrisul este un mod de a te concentra asupra a ceea ce nu stiai ca stii (asupra a ceea ce stiai fara sa stii ca stii).

Lectura il face pe om complet, scrisul il face pe om exact.

Orice persoană capabilă să scrie o pagină de proză adaugă ceva în vieţile noastre. © CCC

Bărbatul meu spunea: “Noroc că nu scrii așa cum vorbești. Pentru că vorbești foarte prost.”

Totuși, mi-aș fi dorit să numiți măcar treizeci dintre acei scriitori care, după părerea dumneavoastră, scriu mai bine decât mine în Italia, ca să învăț de la ei să scriu puțin mai bine decât mine. (Satira literară) © CCC

Fiecare trebuie să-şi găsească propria coloană vertebrală. Pentru mine, a fost scrisul. Nu pot trăi fără să scriu. Viaţa e extrem de scurtă. Trebuie să găsim cuvintele care să atingă eternitatea. Fără cărţi, fără scris, aş fi alunecat (...) E şansa vieţii mele. (Interviu literar și cultural cu Olivia Gesbert, în 2019, la emisiunea La Grande Table a postului de radio France Culture) © CCC

Scriu în franceză pentru că mama mea, născută Mavrocordat, s-a căsătorit cu Lahovary, iar în urma pierderii unui copil și-a părăsit conacul din România, stabilindu-se la Paris, când aveam doar cinci ani. Așa se explică de ce limba în care îmi exprim gândurile este franceza. Sunt convinsă că asta nu poate aduce decât beneficii unui scriitor de origine română. Scriind într-o limbă universală, poți fi tradus și citit în întreaga lume, facilitând astfel cunoașterea spiritului autohton de către cei care nu îți cunosc limba. Și cred că toți aspirăm la universalitate...” („O oră cu Prințesa Martha Bibescu”, Ilustrațiunea română, 2 (An VIII): 15, 5 ianuarie 1936) © CCC

Pot sa scriu pagini fantastice, dar nu stiu cum sa le traiesc.

Nu știu dacă acesta este elementul cel mai valoros, dar dorința mea e să scriu cât mai exact despre mine însumi, știind că dacă nu mă trădez pe mine, în același timp mă simt foarte apropiat de cititori. Nu vreau să mă consider o excepție. Adică să scriu ca un om obișnuit, ca și cum ar scrie un om de pe stradă despre viața lui și pe care citindu-l, ceilalți se recunosc.

Trebuie sa scrii pentru tine, numai asa vei putea ajunge la ceilalti. (Note si contranote) © CCC

Fireşte, nu felul de a scrie, ci felul de a gândi decide valoarea unui scriitor.

Nimic nu este mai plin de satisfacții decât întâlnirea cu oamenii, să primești complimente și să știi că ceea ce ai scris are ecou în viața cititorilor. (Interviu, martie 2006) © CCC

A scrie este adevarata placere; a fi citit este doar o placere superficiala. (Jurnalul unei scriitoare) © CCC

Scrisul, ca şi iubirea, nu are sens decât dacă eşti dispus să-ți pierzi echilibrul. Să părăseşti ţărmul. Să lași uscatul, să te scufunzi în apele râului, să te laşi purtat. Desigur, există un risc care merită asumat: în iubire, ca și în scris, îți poți pierde viața. (Scrisul și viața) © CCC

Dumnezeu ne-a lăsat cel mai scump dar din toate: iubirea – jarul, lava – așa cum unor plante, le-a dat otrava.

Fiecare are o poveste de spus. Tot ce trebuie să faci este să o scrii. Dar nu este atât de ușor. © CCC

Aveam dreptul să scriu literatură, să iau loc în fotoliul cititorului, ce-mi păruse altădată impunător ca un tron. (Jurnal esențial)

Scria dintr-un joc mecanic, ca să reflecteze în singurătate asupra propriilor lui greşeli, se iluziona că nu „creează”, deoarece creaţia, chiar dacă duce la eroare, are loc întotdeauna din iubire pentru cineva care nu suntem noi înşine. (Pendulul lui Foucault)