Cu cat ai mai mult spirit, cu atat ai pasiuni mai mari; pentru ca pasiunile, nefiind decat sentimente si ganduri care apartin spiritului, desi sunt prilejuite de corp, este clar ca nu sunt decat spiritul insusi si ca, astfel, indeplinesc ceea ce-i este propriu lui. Nu vorbesc decat de marile pasiuni; caci celelalte se afla intr-un amestec ce cauzeaza o confuzie foarte incomoda; lucru care, bineinteles, nu li se intampla celor ce au spirit. Intr-un suflet mare, totul este mare.
Un suflet care nu are la baza o credinta puternica, o pasiune unica si dominanta, un entuziasm violent pentru o actiune sau o opera intreprinsa, acel suflet nu poate cunoaste nici soliditatea moralei, nici beatitudinea triumfului. Optimismul, energia constienta, vointa de fier, placerea intensa de a trai nu pot niciodata locui intr-un suflet sterp de marile credinte sau sublimele pasiuni.
Aprob din toata inima marile pasiuni: ele dovedesc maretia sufletului; si, desi nelinistea care izvoraste dintr-acestea este oarecum opusa severei intelepciuni, ele se acorda totusi atat de bine cu cea mai austera virtute, incat consider ca nu pot fi pe drept condamnate.
Se tin discursuri nesfarsite impotriva pasiunilor. Toate suferintele omului se pun pe socoteala lor si se uita ca tot ele sunt si izvorul tuturor placerilor lui. In constitutia lor exista un element despre care nu se poate spune nici prea mult bine, nici prea mult rau: ceea ce nu-mi place insa este ca ele nu sunt privite decat in aspectul lor negativ… numai pasiunile, pasiunile mari, pot sa inalte sufletul la lucrurile mari. Fara pasiuni nu exista nici sublimul, fie in moravuri, fie in creatie, si artele frumoase s-ar intoarce inapoi la copilaria lor, iar virtutea s-ar bagateliza . . .
Ca numesti pe cineva patimas nu depinde de marimea, intensitatea, puterea patimii sale, ci de rolul ce-l are patima sa in echilibrul fortelor sale sufletesti. Imi pot inchipui foarte bine un om slab, coplesit de cea mai spalacita patima, de alta parte un om cu suflet adanc si larg, stapanit de cea mai puternica patima, fara de a-ti face vreodata impresia unui patimas.
Stiu, va veni o vreme cand oamenii o sa se admire unul pe altul, cand fiecare din ei o sa lumineze ca o stea in fata celuilalt. Pe pamant o sa traiasca oameni liberi, mari, prin libertatea lor, fiecare o sa aiba inima deschisa, neintinata de lacomie si ura. Ei au sa traiasca pentru adevar, pentru frumos; cei mai buni dintre ei vor fi aceia care vor imbratisa lumea cat mai larg in inima lor, care o vor iubi cat mai adanc; cei mai buni vor fi cei mai liberi, caci in sufletul lor va fi mai multa frumusete.
Pierdut in mijlocul pustietatilor universului, singur pe mica farama de pamant ce se rostogoleste cu o viteza ce scapa simturilor noastre, undeva in adancul spatiului infinit, hartuit de chinuitoarea intrebare “care este rolul existentei?”, omul merge darz, tot inainte, si tot mai sus, pe drumul biruintei sale asupra tuturor tainelor pamantului si cerului. El merge inainte semet, singuratic, stropind cu sangele sau drumul acesta spinos, facand sa rasara din fiecare strop de sange fierbinte florile nepieritoare ale poeziei: chemarile pline de dor ale sufletului sau inflacarat si le preface cu maiestrie in muzica; din experienta sa creeaza stiintele, imbogatind cu fiecare pas al sau viata, asa cum soarele imbogateste pamantul cu razele-i generoase.
Cel mai mare inamic al lucrurilor care au un pret pe lume nu sunt pacatele – caci viciile isi au si ele pretul lor -, ci deprinderea. Dusmanul de moarte al sufletului este hartuiala de fiecare zi.
Sensibilitatea noastra este mai usor si in mod mai durabil miscata de impresii minime, dar repetate, decat de o lovitura puternica, insa trecatoare. Puterea obisnuintei este universala, exercitandu-se asupra oricarei fiinte simtitoare…Sufletul nostru rezista mai degraba la violentele si la durerile cele mai mari, dar trecatoare, decat timpului si plictisului neincetat.