Religiile au format filozofia celor ce nu puteau avea o filozofie propriu-zisa, a celor ce nu se puteau adica ridica cu mintea pana la o intelegere mai stiintifica a naturii. Iata de ce oamenii au trebuit sa fie religiosi la inceputui vietii lor sufletesti. Cei ce ajung cu vremea sa-si piarda credintele religioase sunt de regula siliti sa renunte la ele, din cauza ca dezvoltarea lor intelectuala ii duce la alte explicari, mai bune, adica, pentru ei, mai satisfacatoare, a lumii. Dar in lipsa unor astfel de explicatii, stiintifice sau filozofice, cele religioase sunt indispensabile si inevitabile. Numai asa putem intelege universalitatea religiilor.
…faptul ca religia a trait atatea secole se explica doar prin minciunile cu care a leganat sufletele speriate ale oamenilor, atenuand prin fagaduieli teama lor in fata mortii, amortindu-le instinctul de cercetare, prin afirmatii gratuite si greu de verificat… Sentimentul religios nu-si gaseste echivalentul in spiritele cu adevarat moderne.
Pe masura ce un suflet se afunda in habotnicie, pierde simtul, gustul, nevoia, dragostea de realitate.
Delicatetea este calitatea suprema si cea mai rara a sufletului omenesc. Ea le presupune pe toate celelalte, inteligenta, bunatatea, altruismul, generozitatea, discretia, marinimia… un om lipsit de o singura calitate a sufletului nu are delicatetea completa. Atunci ea este cu lacune si eclipse.
Vazand in ce chip este infatisata FIINTA SUPREMA, firea ei suparacioasa, asprimea razbunarilor ei, facand o comparatie care sa ne arate numeric raportul dintre cei pe care ii lasa sa piara si cei pe care se indura sa-i ajute, sufletul cel mai drept ar fi ispitit sa doreasca sa nu existe o astfel de fiinta. Am fi destul de linistiti in lumea asta, daca am fi siguri ca nu avem de ce sa ne temem pe cealalta; pe nimeni nu l-a speriat gandul ca nu exista Dumnezeu, ci gandul ca e asa cum este infatisat.
Recunostinta e pura si usuratoare pentru suflet numai atunci cand se naste de la sine, ca un parfum involuntar al constiintei libere. Recunostinta e dar regesc.
Şi ce a mai ramas din stralucirea noastra de atunci? Din destinul nostru intergalactic de stea? O amintire pe bolta unei lumi, iar aici doua suflete care se cauta etern pentru a se mistui, pentru a arde in neputinta acestei desertaciuni, la fel ca si atunci cand eram o stea.
Sa inteleg ca iarna va aduce doar putin frig in necuvintele noastre care sunt spuse mult mai apasat decat orice vorbe? Nu cred fiindca e anotimpul gerurilor extreme, cand totul e inghetat inclusiv privirile noastre. Şi atunci ne vom desparti la fel de accidental cum ne-am intalnit sau lacrimile noastre inghetate se vor sparge pe asfaltul negru al gandurilor despre o iubire trecatoare care se credea eterna in adancurile sufletelor noastre?
Sufletul cuprins de harul iubirii, aureolează o fiinţă, devenind generos cu celelalte fiinţe, risipind şi spre ele firimituri de bunătate, respingând trivialitatea, grosolănia.