Petre P. Negulescu
Petre P. Negulescu, 14/26 oct. 1872 – apr. 1951, născul în Ploieşti, filosof şi om politic român, profesor de logică și istoria filosofiei la Universitățile din Iași și Bucuresti, membru al Academiei Române. A trăit 79 de ani.
S-a înscris la Facultatea de Litere din Bucureşti, fiind remarcat de Titu Maiorescu. Profesorul îi mai selectase pe C-tin Rădulescu-Motru, Simion Mehedinţi, Mihail Dragomirescu, I. Al. Rădulescu-Pogoneanu, I. Al. Brătescu-Voineşti. Îi primea în casa lui, într-un cenaclu anume organizat, le supraveghea şi stimula lecturile, pregătindu-i pentru a-i urma direcţia şi a le preda conducerea Convorbirilor literare.
Teza de licenţă, „Critica apriorismului şi a empirismului“, a fost publicată în volum. În acelaşi an, a publicat studiul antigherist (împotriva lui Constantin Dobrogeanu-Gherea) Psihologia stilului.
În 1893 obţine o bursă de studii în Germania şi Franţa. Întors în ţară, e numit conferenţiar de filosofie la Universitatea din Iaşi.
În 1895, împreună cu ceilalţi colegi de generaţie, preia conducerea revistei Convorbiri literare. Tot în acel an adună în volum ultimele două studii de estetică antigheristă, cu titlul Polemice.
Devine profesor titular (fără doctorat) la Catedra de istoria filosofiei şi logică, la Universitatea din Iaşi.
Publică, după mulţi ani de muncă asiduă, în 1910, primul volum din lucrarea Filosofia Renaşterii (vol. II în 1914), considerată drept capodopera sa. În acelaşi an, prin pensionarea din învăţământ a lui Titu Maiorescu, se transferă la Bucureşti, ocupând catedra fostului său profesor.
În 1934 publică Geneza formelor culturii. În 1938 îi apare primul volum din vasta lucrare Destinul omenirii. Volumul al IV-lea apare în 1944, iar al V-lea, postum, în 1971.
În 1917 devine membru fondator şi fruntaş al unei noi formaţiuni politice, Liga Poporului, devenită Partidul Poporului, sub conducerea generalului Al. Averescu, iar în 1919 este ales senator pe listele Partidului Poporului.
În 1926 este ministru la Culte şi Instrucţiune Publică. În 1927 e ales preşedinte al Camerei Deputaţilor. Publică lucrarea Partidele politice.
În 1936 e ales membru titular al Academiei Române, exclus în 1948, repus în drepturi în 1990
Opere principale:
Filosofia Renașterii, in 3 volume, 1910-1914; Geneza formelor culturii, 1934; Destinul omenirii, în 4 volume, 1938 -1944; Istoria filosofiei contemporane, în 5 volume, 1941-1945.
Citate asemanatoare
-
Omul doreste sa fie fericit. Este pentru el o nevoie organica, in toata puterea cuvantului. Fericirea n-o gaseste decat foarte rar, si numai partial, in viata pamanteasca. Nenumarate imprejurari neprielnice i se pun vesnic de-a curmezisul. Mai ales ii sta impotriva nedreptatea lumii.Dezvoltarea intelectuala, sporind puterea de reprezentare, face pe oameni mai capabili de simpatie si, prin urmare, mai putin egoisti, mai putin rai - daca nu chiar mai buni.Nimeni nu are monopolul adevarului si nici al binelui.In pornirea lui catre ideal, omul s-a lovit in primul rand de propria sa natura, de originea sa animalica. Orice pas inainte a fost o lupta, si in aceasta lupta instinctele egoiste au fost adesea mai puternice decat aspiratiile ideale. Dar aceste aspiratii n-au pierit niciodata cu totul din inima omeneasca. Cu lumina lor slaba, ele au aratat omului, in vremurile intunecate, calea cea adevarata si l-au ajutat sa lupte necontenit, spre a se ridica mai sus, tot mai sus, deasupra propriei sale naturi.Religiile au format filozofia celor ce nu puteau avea o filozofie propriu-zisa, a celor ce nu se puteau adica ridica cu mintea pana la o intelegere mai stiintifica a naturii. Iata de ce oamenii au trebuit sa fie religiosi la inceputui vietii lor sufletesti. Cei ce ajung cu vremea sa-si piarda credintele religioase sunt de regula siliti sa renunte la ele, din cauza ca dezvoltarea lor intelectuala ii duce la alte explicari, mai bune, adica, pentru ei, mai satisfacatoare, a lumii. Dar in lipsa unor astfel de explicatii, stiintifice sau filozofice, cele religioase sunt indispensabile si inevitabile. Numai asa putem intelege universalitatea religiilor.Mintea omeneasca trece vesnic peste barierele ce i s-au pus si, cu cat acele bariere sunt mai greu de depasit, cu atat avantul ei e mai puternic.In cautarea adevarului, mintea omeneasca e manata de aspiratii, pe care nici o izbanda, oricat de stralucita, nu le poate multumi pe deplin si nici o cadere, oricat de dureroasa, nu le poate inabusi cu totul.Nevoia de a intelege lumea si propria sa existenta e pentru mintea omeneasca o nevoie organica in toata puterea cuvantului. Ce e, de unde vine si in ce scop exista lumea, care e rostul intamplarilor ei si, in sfarsit, care e intelesul propriei lor vieti, iata intrebarile ce au framantat pe oameni, sub forme mai mult sau mai putin limpezi, inca din momentul in care s-au trezit intr-insii puterile sufletesti ce ii deosebesc de animale.Precizarea intelesului termenilor e cea dintai precautie de luat in orice discutie.Daca la popoarele ce sunt silite sa-si apere drepturile proprii razboiul poate fi considerat ca o dureroasa necesitate, in schimb, la popoarele care cauta sa incalce drepturile altora el devine cea mai odioasa dintre crime.Tendinta de a cauta placerea si de a evita durerea, atat in domeniul fiziologic, cat si in cel psihologic, e legea fundamentala a vietii.Fiecare generatie, profitand de experienta generatiilor trecute, poate sa le intreaca, lucrand mai bine decat ele.Cu cat nevoile vietii sunt mai usor de satisfacut, cu atat omul le da mai putina importanta.Cand sustine dreptul la existenta si la libera dezvoltare a fiecarui popor, sentimentul national e un simbol de actiune, nu numai perfect legitim, dar si de o incontestabila etica. El poate deveni chiar sublim, atunci cand, ca in razboaie, duce la sacrificiile supreme. Cand insa, proclamand superioritatea indiscutabila a unor anumite natiuni si inferioritatea iremediabila a celorlalte, lupta ca sa asigure celor dintai putinta de a dispune, dupa bunul lor plac, de cele din urma, nationalismul inceteaza de a mai fi un sentiment respectabil, fiindca nesocoteste justetea si ameninta pacea.Un sistem filosofic nu poate avea o influenta apreciabila, numai pentru ca raspunde nevoilor sufletesti ale timpului in care apare.Omul intra in viata cu o nespusa sete de fericire. Nicaieri insa, si niciodata, aceasta sete morala, mai chinuitoare poate decat cea fizica, nu-si gaseste indestulare deplina.Omenirea nu e nici asa de buna, cat cred optimistii cu orice pret, nici asa de rea, cat sustin pesimistii fara leac. Ceea ce nu i se poate tagadui e ca intentiile ii sint de regula mai bune decat faptele. Luata in general, omenirea e insufletita de iubirea sincera a adevarului, a binelui si a frumosului.Virtuozitatea cea mai uimitoare nu pretuieste niciodata cat cel mai banal adevar.Cand ne gandim de unde a pornit omenirea, si cand vedem unde a ajuns, aceasta lupta de veacuri ni se infatiseaza, fara sa vrem, intr-o lumina de epopee, trista adesea, dureroasa uneori, dar mareata intotdeauna. Aceasta epopee, al carei ritm il formeaza bataile de inima ale generatiilor trecute, in urmarirea fara preget a bunurilor ideale ale vietii, este istoria culturii omenesti. In fata ei suntem datori sa ne plecam fruntea cu respect si de pe inaltimile prezentului sa privim cu mai putina mandrie scaderile trecutului. Caci pe aceste inaltimi nu ne-am ridicat numai prin propriile noastre puteri. Daca suntem astazi ceea ce suntem, o datoram in cea mai mare parte trecutului. Progresele cu care ne falim atat de mult sunt produsul sfortarilor indelungate si penibile ale tuturor predecesorilor nostri, care au gresit ca sa nu mai gresim noi, care au suferit ca sa ne apropie pe noi de fericire, care si-au istovit energiile sufletesti ca sa ne dea noua macar putinta sa zarim aurora idealului, ce ramanea ascuns pentru ei in noaptea nepatrunsa a viitorului.Succesele, pe langa partile lor bune, au si parti rele sau chiar primejdioase. Ele fac, intr-adevar, pe oameni prea optimisti si ii imping, din aceasta cauza, pe cai ce nu sunt intotdeauna sanatoase.Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.