A luat cu sine vântul toţi nourii tristeţii.
E verdele grădinii nou nestemat tezaur;
Se-ntorc în stoluri păsări pe urma frumuseţii
Şi asfinţitul naşte livezi-livezi, de aur.
Aprinde-mă, crepuscul! Parfum mă fă! Scrumeşte
Tu sufletu-mi, şi fă-mi-l ca tine: – apus de soare.
Deşteaptă-mi ce am veşnic, ce arde, ce iubeşte
Şi vântul de uitare să-şi ia ceea ce doare.
(A luat cu sine vântul)
(traducere de Ion Frunzetti)
Am crezut de la inceput in specificul national, adica am crezut ca nu se intra in universalitate decat pe poarta ta proprie. Am crezut in dreptul de a trai al valorilor autohtone, ca o completare a principiului de universalitate. Am zis ca a oprima si a suprima o manifestare de particularism local sufletesc inseamna a fura din marele tezaur al universalitatii. De aceea, pe opresorii care stranguleaza popoarele ii socotesc un fel de talhari ai umanitatii. De aceea, eu, recunoscand un specific national in mod natural, am sustinut ca traditia trebuie sa fie osatura unui popor.
O natiune se afirma in istoria universala mai puternic prin biruintele spirituale si culturale decat prin izbanzi militare ori politice. Acestea din urma sunt vremelnice si nesigure, dupa anumite constelatii si situatii, in timp ce un vers nou, o melodie noua, o gandire originala, o fapta morala impunatoare, tot ce contribuie efectiv la sporirea si imbogatirea tezaurului spiritual comun al omenirii, aduce natiunilor un prestigiu permanent si o justificare deplina a dreptului lor la existenta, alaturi de natiunile mari ale lumii.