Amestecul dintre grotesc si tragic este agreabil pentru spirit, asa cum sunt disonantele pentru urechile blazate.
E trist ca nimeni să te ştie,
Dar şi mai trist să-ţi zici mereu
Că te-a pătruns nimicnicie
Deşi ai fost ca Dumnezeu.
Unde sunteţi, iubiri deşarte,
Ochi mari ce nu-i mai pot uita?
O, fugi departe, fugi departe,
La ce mă-ngâni cu faţa ta?
În viaţa lumii acestie,
Ce-i fără capăt şi-nceput,
În toată neagra veșnicie
O clipă numai te-am avut.
De-atunci te chem din întuneric
Şi amintirea ta dezmierd
Până ce răsari… un vis himeric,
Abia răsari… şi iar te pierd.
Ca la un zvon ce lin adie
Urechea țin, mereu ascult…
Tot mai puţină armonie…
Pustiu din ce în ce mai mult.
Şi din comoara-mi de suspine,
Cu amintiri, cu dor îmbrac
Acest amor bogat în chinuri
Şi-n mângâieri, de tot sărac.
(E trist ca nimeni să te ştie)
Niciodata nu se va starui indeajuns asupra principiului ca numai sentimentul poate judeca sentimentul; si ca a supune pateticul la judecata mintii, ar fi ca si cum am vrea sa facem din ureche arbitrul culorii si din ochi judecatorul armoniei.
E foarte greu sa apleci urechea la toate glasurile si sa raspunzi tuturor cerintelor si, in afara de asta, s-o scoti la capat cu amaraciunile propriei existente.