Vine si clipa in care nu mai putem suporta povara amintirilor care ne apasa. Ele revin una cate una la suprafata si ne strivesc sub regrete si, adeseori, sub remuscari.

Influente suferim cu totii, si celor mai multi le vine greu (daca nu chiar imposibil) sa se desprinda de ele…Ei gasesc la altii ceea ce le este comun…si mai sufera si influenta locului si timpului. Dar lucrul e fara importanta cand ai ceva anume, ceva personal de adaugat… Sensibilitatea, spiritul nostru.

,,A intelege totul inseamna a ierta totul”. Din pacate, nu ne dam intotdeauna osteneala sa intelegem... sau macar sa incercam sa intelegem. Ne ingaduim, mai ales cand persoana noastra e in joc, sa judecam cu partinire sau, cand buna noastra dispozitie este atinsa, fara indulgenta.

Cum se mai poate crede in acest batran Dumnezeu pe care il fauriseram pe de-a-ntregul dupa chipul si asemanarea noastra intr-o vreme in care universul se reducea la pamant, in jurul caruia totul se invartea.

Opera de arta este expresia unei emotii analizate, decantate, trecute prin filtrul gandirii.

Uneori, un cuvant ne dezvaluie o taina. Un gand pe care nu-l banuiam... si care deodata ne face sa descoperim individul. Iata-ne mai edificati de acest incident decat de o lunga frecventare…Un gand, un cuvant, un gest naruie uneori ceea ce inchipuirea noastra cladise.

Arta este o lunga suferinta, o intrebare pe care ti-o pui tot mereu tie insuti. Trebuie o suta de flori ca sa faci o picatura de parfum…

Sa-ti concepi opera… s-o simti… apoi s-o stapanesti. Sa fii constient de ea… s-o critici ca si cum nu tu insuti ai fi autorul.

Bucuria se impartaseste, nu si durerea. Aceasta ne apartine. E a noastra… Nu sufera imparteala.

Sa nu cer nimic, sa nu accept nimic - mi-am spus intotdeauna -, e singurul mijloc de a-mi pastra libertatea. Caci acceptarea te indatoreaza… uneori o atitudine, un gest… un cuvant iti dezvaluie simtamintele aceluia al carui debitor ai devenit… adeseori o generozitate ascunde un interes.

Nu doresc decat un singur lucru: libertatea, pacea, pentru putinul timp care imi mai ramane de petrecut pe acest pamant.

Sa nu te inseli pe tine insuti, ci sa te folosesti de ceea ce ai dobandit — de experienta ta —, pentru a merge mai departe…, mai sus. Sa adaugi ceva in plus la ceea ce ai facut.

Viata nu mai are rost cand speranta sau increderea lipseste. Trebuie sa mergi inainte…, deoarece cand totul s-a prabusit si cand sufletul dobandeste certitudinea ca nimic nu mai foloseste la nimic, ca a ajuns la limita poate, iti spui: la ce bun ?