Citate de Ileana Vulpescu

Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez cînd vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice. Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc cum aş vorbi cu mine. Iar cu lumea-n general ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gîndeşti?

Sunt foarte dezamăgită de ceea ce se întâmplă după 1990. Nu se vede nici o dorință de coeziune a poporului nostru, ci dimpotrivă, este în așa fel manipulat încât nu tinde spre ceva pozitiv.

Ochii sunt întotdeauna mai tandri decât inima. (Cartea lui Stendhal despre dragoste) © CCC

Orice i-aş spune, trecutul nu i-l pot schimba şi nici amintirile.

Nu toate experientele duc la descoperiri, toate imbogatesc insa cunoasterea… Viata e alcatuita din sesuri, din vai, din piscuri; altfel spus din platitudine si rutina, din deprimare si din bucurie(…). Viata se compune din tevi sparte, din robinete care curg, din tencuieli coscovite, din plase pe care le cari de la piata, din rufe care le speli, din coate-n tramvaie dar si din Bach si din Beethoven, din Shakespeare si din Tolstoi, din Eminescu si din Blaga, din Michelangelo si din Tuculescu. Totul e viata. Noi traim dureri si bucurii, dar mai presus de ele traim viata. Ceva sacru a carui ratiune finala n-o cunoastem sau INCA nu o cunoastem…

O faptă rea se-ndreaptă printr-o faptă bună, o vorbă rea nu se îndreaptă prin nimic.

În lume, numai vârstele omului se schimbă, restul se fardează.

Curba ochilor tai face inconjurul inimii mele. (Curba ochilor tai) © CCC

Doctor în litere şi-n filozofie “magna cum laude”, şi trebuie să am pe cineva sus ca să pot bate la maşină...?!

Ochiul poate vedea orice in afara de gand.

Toată viaţa noastră nu facem altceva decât să interpretăm cuvinte. Noi pe ale altora, alţii pe-ale noastre. Şi cum să nu te gândeşti la ele, cum să-ţi fie indiferente, când urmele lor sunt de neşters?

Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decît să deschidem o uşă, atît, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des.

E multă lume care spune “eu aşa ceva n-aş putea face”, când i se relatează anumite situaţii în care te poate pune viaţa.

In acest loc, ochii mei sunt ochii fara pleoape ai unei statui de piatra dintr-un desert din apropierea Nilului. (Valurile, 1931) © CCC

Bărbatul meu spunea: “Noroc că nu scrii așa cum vorbești. Pentru că vorbești foarte prost.”

Cuţite înfig în noi doar cei pe care îi iubim.

„Cred că n-am îmbătrânit degeaba” Am început să scriu din dorinţa de-a le comunica semenilor mei ceva din gândurile mele, mai întâi şi-ntâi românilor, de-a le oferi ceva din sufletul meu, ştiind că avem, majoritatea, aceleaşi ofuri. N-am aspirat să mă văd tradusă în limbi de circulaţie (deşi am fost tradusă în ungureşte şi în slovenă; «Rămas bun casei părinteşti» şi «Arta conversaţiei»), ştiind că pe beneficiarii unor asemenea limbi nu-i doare ce ne doare pe noi, românii. Oricine şi-ar vrea cărţile traduse în milioane de exemplare, în limbi de circulaţie. Dar important este, în primul rând, impactul asupra cititorului limbii tale. Eu, înainte de orice, sunt româncă. E firesc să mă adresez românilor. «Muză» mi-a fost viaţa, cu multele ei necazuri şi cu puţinele ei bucurii. Impulsul esenţial: cele trei virtuţi creştine – credinţa, speranţa, iubirea. Câtă iubire e, atâta viaţă e. Iubirea cu acea importantă componentă a ei: mila. Când mă gândesc la tinereţe nu ştiu: să râd, să plâng? Tinereţea e o forţă în sine, dar trece atât de repede… Atunci nimic nu ţi se pare imposibil şi nici iremediabil. Câtă nepotrivire între ceea ce-ţi închipui atunci şi ceea ce-ţi oferă realitatea… «Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?». (…) Trecerea timpului o simțeam cu totul altfel în trecut, mi se părea că mai e multă vreme înainte. Nu m-am obișnuit cu ideea că ce a fost mult a trecut și ce a rămas e puțin, chiar foarte puțin. Înaintarea în varstă o simt ca pe o povară fizică, pentru că, ce este drept, balamalele se uzează odată cu vârsta, poate nu la toata lumea, dar și cu asta mă consolez, îmi spun că asta este. Undeva în Vechiul Testament se spune ca vârsta omului este 70 de ani, cei mai în putere ajung la 80 și tot ce urmează după 80 ar fi chin și durere. Atunci, am bunul simț să mă uit în buletin să văd câți ani am și să nu mă mai plâng. În fiecare perioadă a vieții mele s-a întâmplat ceva care să mă facă să nu doresc să mă mai întorc. Mâine, dacă ar veni Dumnezeu și mi-ar spune: „Vreau să te mai fac de 15 ani”, aș zice: „Doamne, mulțumescu-Ți Tie, du-Te la altul!”. (…) Am debutat târziu: la 37 de ani. Am avut, zic, destulă minte, să nu mă ameţesc de succes, succes care uneori, venind prea devreme, îţi poate lua minţile. Nimic nu m-a clintit niciodată din ideea unei vieţi la distanţă de coterii, de grupuri unde fiecare îl declară genial pe fiecare. Am crezut totdeauna că destinatarul, cititorul, poate fi considerat cu suficientă minte ca să-şi facă singur o părere despre autor. Când scriu, nu mă gândesc nici să supăr neapărat pe cineva, nici să fiu pe placul cuiva. Spun ce am de spus şi-atât. Mi s-au republicat cărţi scrise până în 1989. N-am schimbat nici măcar o virgulă. N-am avut nevoie să-mi întorc cojocul, fiindcă de când mă ştiu îl port pe-o singură faţă şi-aceea neconjuncturală.

21 mai 2007

Discurs la primirea Trofeului Fundatiei Dignitas pentru Excelenta

Ieri, încă mai era printre noi...  (12 mai 2021)

Femeilor care n-au facut altceva decât să își păstreze frumusețea unui trup pe care n-au vrut să-l deformeze cu maternitatea le reproșez inutilitatea, vidul.

În fiecare epocă oamenii sunt altfel.

Prietenia, dragostea şterg barierele de clasă.